1.
Pentru prima dată în drum spre casă de la păscut vițelul rămâne în urma mamei atras de pietrișul umezit de la marginea drumului.
Trebuie să-i fi părut că descoperise o comoară sclipind hipnotic în clar-obscurul ultimelor clipe ale zilei.
După câteva momente în care încearcă cu neputință să ia cu limba lumina neînțeleasă, vițelul ridică privirea în căutarea mamei dar este în loc absorbit de coama portocalie a Soarelui care apune în meridianul de sânge. Vede tumultul coroanei cu trombe de materie erupând înfiorător pe toată suprafața, e pătruns de haosul cosmic care palpită necuprins de minte, care dă cu indiferență viață giuvaierurilor din drum copacilor pășunii mamei pământului întreg.
Mânat de inteligența sa animală copleșită, vițelul pășește înspre Soare dincolo de marginea drumului și se prăvălește surd în râpă. Oasele îi pleznesc înăuntru, membrele fragede i se frâng de cioturi de copac și pietre nepăsătoare.
A doua zi omul care îl stăpânea găsește vaca mugind besmetic pe marginea drumului și vițelul mort în albia secată, cu câțiva câini în jur care deja îi sfâșiaseră stomacul și care acum se certau pe măruntaie.
2. 3.
Vara, în pustiul câmpiei, mansardele își coc fioros conținutul. În locul pădurilor întinse, în locul crângurilor și oazelor firave care le-au urmat, în locul satelor semi-urbane care aglutinau cândva livezi în ele, acoperișuri metalice întorc cu trufie tembelă lumina soarelui către cer.
Înăuntrul lor se animă umorile locatarilor și ale puzderiei de paraziți și nevietăți cu care aceștia se înconjoară. Cămări înflorite de mucegai, larve proaspăt eclozate ale diverselor insecte-companion ale lăcomiei noastre, saci de gunoi fierbând plin prin bucătării, diverse unguente, cosmetice și parfumuri care se întrec grețos în emanațiile lor sintetice, toate caută să se combine tăcut cu propriile noastre duhori, batjocuri ale umorilor alchimice, copturi biologice stârnite când corpurile umane nu își împlinesc natura, când oamenii trăiesc puțin și frânt, gârboviți de nevroze, atrofiați de modernitate.
Fără să știe de toate astea, într-una dintre mansarde pisica Puca, neagră și cândva fâșneață, se încumetă într-un târziu să se hrănească. Nu atât pentru ea, cât pentru ultimul pui pe care îl mai alăpta, Puca își înfrânge neliniștea și mușcă timid din obrazul stăpânei prăbușite în sufragerie. Perforează colțul gurii întredeschise și apoi se retrage un moment. E înfricoșată de ochiul care încă clipește, dar întărâtată de gustul sângelui. Se apropie din nou cu curaj și sfâșie o bucată mai mare de carne. Maxilarul superior e dezvelit călește, din noul hotar al obrazului se scurge acum sânge continuu. Pisica se duce într-un colț al camerei să-și mănânce captura, puiul o urmează orbește.
Cu două zile în urmă, când din cauza unui atac cerebral rămăsese imobilă pe podea, Eugenia spera că va muri repede. Pe undeva spera, de fapt, că nepoata ei Victoria o va căuta și îngrijorată că nu o poate găsi va suna cu promptitudine la vecini și ulterior la salvare. Victoria era însă ocupată, iar Eugenia a murit încet, de deshidratare, la o zi după ce pisica începuse să îi dezvelească obrazul drept.
- Băga-mi-aș pula, îți mai dă baba aia bani să-i iei prăjituri?
- E nebună aia, dusă, nici nu mai știe, data trecută mi-a dat 200, a-ntrebat dacă ajunge, îți dai seama?
- Hai frate, du-te pe la ea, să băgăm și noi ceva azi, joacă Realu, pula mea, mergem și noi în Vamă, ceva.
- Stai bă, s-o-mbârlig, cu sărumâna, cu alea alea, nu mă zori.
Vecinii, care aveau o copie a cheii de la intrare, au găsit-o pe Eugenia moartă într-o baltă de urină deja evaporată dulceag și cleios. Cu adevărat îngrozit de fapta pisicii, unul dintre ei a aruncat-o pe geam împreună cu puiul. În vremuri mai bune Puca ar fi știut să aterizeze fără să se rănească. Recent însă grădina blocului începuse să fie înlocuită de o parcare. În cădere pisica s-a izbit de o bordură înaltă și și-a fracturat maxilarul. Neputând să se mai hrănească a murit înfometată după o săptămână. Puiul a avut un șold luxat, dar a primit suficient lapte cât să rămână în viață până când a fost găsit de Victoria, care l-a dat unei colege inimoase de serviciu.
4.
Ia uite-o fază. Fii atent lângă mal, sub undiță, vezi broasca? Știi că astea explodează?
Dacă le înțepi când se umflă... ia să vezi... Uite, ia cangea asta și dă-i în ea când face balonașele alea de se umflă.
Nu așa, înțeap-o... Hai că aia ai speriat-o, s-a băgat în stuf. Uite, uite aici... Așa, da bagă tare că numai ai zdrobit-o puțin, dă-i din nou! Dă-i Miluțule, că fuge!
Ehh și tu acum, dacă n-ai prins-o din prima când era umflată normal că nu explodează... numai moare.
5.
În ajun de sfântul Ilie, Miron încă mai avea câțiva ari rămași de cosit. La 73 de ani împliniți nu-l lăsaseră puterile și nici pofta de muncă, așa că pe la 7 dimineața urca deja cărarea spre fâneață. Pe sub brazii și paltinii la fel de înalți ca în copilărie, Miron mergea liniștit, pregătit de lucru. Coasa bine bătută și potrivită după felul lui era pe umăr, cutea la brâu în teacă, în mâna stângă o sacoșă gata de cu seară în care pe lângă slană, ceapă, brânză, pâine și apă mai pusese și o sticlă mică de palincă și un cuțit pentru mâncare.
Cum se apropia de bucata lui de pământ cu iarbă trifoioasă frumos înflorită, mirosind plin și proaspăt în răcoarea dimineții, Miron se gândea că poate la anul ar trebui să-l cheme pe Vali cu stupii câteva săptămâni, că sigur ar scoate miere bună de aici. Se gândea și că ar trebui să înceapă cositul ceva mai devreme, ca să fie sigur că apucă iarba să se și otăvească cum trebuie - cine știe, la anul poate o să aibă și un vițel, doi.
Cu drumul terminat, Miron și-a agățat sacoșa de creanga unui măr văratic care se înfiripase de niște ani chiar în mijlocul fâneței și s-a apucat de lucru. În ritmul lui bătrânesc dar susținut a început să umple câmpul de brazde lungi și destul de drepte. O dată la câteva zeci de metri cosiți se oprea să mai ascută lama, cam la o jumătate de oră făcea o pauză mai mare și se ducea la măr să bea niște apă.
Pe la 12 când începuse soarele să dogoare s-a oprit pentru prânz. Slana a tăiat-o frumos în felii subțirele, la fel și brânza, ceapa a crăpat-o în pumn și a rupt-o apoi în bucăți mai mari. După ce și-a terminat masa a luat o gură de palincă și a rupt din pom un fruct care se copsese mai bine.
Tolănit în brazda coasei, Miron își mânca mărul și se uita peste sat și ulițe, la casele răsfirate printre fânețe, la locurile în care viețuise atâta vreme, înota cu gândul pieptiș în apa pârâului rece, se avânta ca în copilărie, gata să se suie în pomi și să se ascundă în căpițele proaspete, alerga dincolo de dealuri spre adâncul pădurii, cotrobăia prin viziuini de arici, gonea alături de lupi și de vulpi, se înălța printre crengile copacilor, deasupra coroanelor, zburda ca șoimii spre crestele munților, se aduna și se desprindea înmiit în toate vietățile locului, era liber sub soarele blând, neînfrânt.
6.
- Bă Mircică, să știi că bunică-tu a fost mare om, a făcut multe pentru țara asta, nu ca jigodiile astea de acum - și uite, până și statul ăsta rupt în cur a fost la înălțime. Spune tu Mitrane, ai mai văzut așa înmormântare?
- Dom'le, au mai fost, dar și domn' general a avut ceva frumos, a venit muzica militară...
- Mitran i-a fost soldat lu' nea Ghițu, tu știi? Prin '42 parcă...
- Da, așa e, mare om a fost.
- Da și mare bagabont, nu?
- Nu știu, dom'le.
- Eee, parcă tu nu umblai pe vremea aia, numai pizdă și băutură, știu eu ce zice lumea...
- Eu chefuiam... și ei, ofițerii... dar nu ne amestecam. Dumnealui avea și alt cerc, cu legionarii, preocupări serioase, nu așa.
- Cu legiunea, cu legiunea, dar mereu a fost pe fază. Din Cotu' Donului s-a-ntors cu Tudor Vladimirescu pe tanc...
- Nu, cu Horia, Cloșca și Crișan, cu Valter Roman.
- Pfoai, băi Mircică fii atent, jidanii ăștia cad mereu în picioare. Și-acum tot ei joacă țara asta și noi le batem din palme...
- Lasă că și din aplaudat sare banu'.
- Nu zic, păi ce am eu la Alexandria n-are nici Parisu' - teren de tenis, casă cu piscină, tot ce-mi trebuie. Ia să vii o dată la mine băiatule, să vezi ce te dregi. Două săptămâni... numai soarele și tenisu'! Aici la stânga, nu? Auzi, dă-mi și mie din spate de pe ușă sticla aia de apă...
- Stai! Stop! Ducuțule, ce faci măi?! Doamne ferește, tu nu l-ai văzut pe cetățeanu' ăsta? Doamne maica domnului, l-ai ologit!
- Băga-mi-aș pula să-mi bag, de unde-a sărit babalâcu'?
- Om în etate, păi se poate?
- Stai... hai, lasă-mă și tu, dă să-l sun pe Niță până nu vine echipaju', să nu-mi trimită niște vite sau vreun scandalagiu.
- Nu mai bine suni la prefect?
- Lasă, dă-l în pula mea pe ăla, că-mi scoate ochii că m-a ajutat cu fii-mea la facultate. Niță e băiat de comitet, știe cine-i umple portbagaju'...
7.
În timp ce își spunea numele și numărul de telefon chelnărului de la cafenea, Mirabela se gândea pentru a nu-știu-câta oară că se face de rușine... toți parcă se uitaseră ciudat la ea. Proastă maică-sa, dar mai prost taică-su care s-a făcut preș și a lăsat-o s-o boteze după un jeg de film comunist - trebuie neapărat să-l schimbe în altceva, i-ar sta mult mai bine ca Miruna, sau poate Mara...
Pentru că nu mai aveau Crowd Control, Mirabela-Miruna-Mara și-a luat un ristretto dublu și o apă tonică. Lângă băuturi a deschis laptopul și a început să se uite peste niște ecrane în Figma - o interfață pentru back-office-ul unui client din America... în fine, nimic wow, dar era la început. Se gândea la MacBook-air-ul cu care lucra și la cât de cool era, aproape nou, din 2017, primit chiar de la sediul din State, SF. Pusese pe el câteva stickere random, tot felul de chestii tech, nu chiar creative, dar vroise să acopere cumva urmele lăsate de stickerele dezlipite de fostul proprietar.
Se gândea și la perechea aia de Balenciaga negri, sneakerși, parcă erau la reducere acum pe b-mall - nu - poate pe ăla american... dar acolo era livrarea scumpă... și oricum poate ar fi mai bine să meargă mai mult pe normcore, low-key, poate ceva vintage, parcă brandul n-ar da bine nici la birou, oamenii din State sunt mai pe BLM, AOC, Bernie, trebuie să învețe să check her privilege.
Unde să meargă diseară? A tot fost în Eden de i se făcuse rău, o știa paza pe nume... Mai bine în Linea, e cool și e aproape, câteva minute de la Kretzulescu...
În Linea era full, așa că Mirabela-Mara-Miruna a trebuit iar să se întoarcă acasă din Eden. Uber-ul a lăsat-o în capul străzii, ca întotdeauna, pentru că în sărăcia ei de cartier nu te ducea nimeni până în fața porții - prea multe gropi, n-ai unde să întorci etc. După plecarea mașinii, în timp ce încerca să navigheze dezordinea străzii desfundate fără să-și strice flip-flopșii Tory Burch tocmai veniți de pe Farfetch, Mirabela-Mara-Miruna a reușit să uite că depozitul de construcții de la colț ține poarta deschisă toată noaptea. Mirabela a uitat de asemenea de haita de câini care păzea depozitul și care acum i se apropia din spate într-un galop gălăgios.
Când într-un târziu și-a început fuga haotică sprea poarta casei, unul dintre șlapi i s-a prins în buza asfaltului răsfrânt deasupra unei gropi bătrâne și a proiectat-o în apa caldă a unei băltoace de vară. Ultimul gând înainte ca dulăul tărcat din fruntea haitei să o muște de umăr a fost amintirea copilăriei în care obișnuia să alerge desculță pe același asfalt, atunci tânăr, încins de soarele tare...
Restul haitei o atacă deja frenetic, un câine mic, negru, îi smulge urechea dreaptă împreună cu o fâșie din scalp. Dulăul din frunte acum își scutura puternic capul și antrenează corpul Mirabelei într-un fel de agitație scălâmbă, dans al unei marionete care mai atârnă de o singură sfoară. Restul câinilor încearcă să o apuce de coapse, de gambe, dar mișcările imprevizibile imprimate de dulău fac ca mușcăturile lor să aterizeze pe lângă. Într-un târziu agitația se încheie și fiecare animal apucă să își ia partea.
Corpul Mirabelei primește venirea ambulanței chircit embrionar în propriul sânge, cu hainele sfâșiate și un umăr dislocat, cu materia împuținată de haita flămândă.
La înmormântare, pe lângă familie au venit și mulți colegi români - secretara din București a adus o coroană frumoasă de flori pe care era scris în engleză - iar unul dintre șefii din San Francisco, un portorican foarte prietenos, s-a gândit chiar să facă un dial-in, dar pănă la urmă a renunțat pentru că diferența de fus orar era mare și la el se făcuse deja ora pentru ieșit în oraș.
8.
La 7 și ceva seara Gustav Mahlerplein își dezvăluie pe deplin nepăsarea pustie. Odată ce mulțimile de rigoare pentru orice cartier de afaceri sunt re-absorbite peste noapte de sistemul de tranzit, brutalismul hipermodern al locului își intră în rol, dezbărat de forfota biologică de peste zi. În începutul nopții, luminile lăsate strategic aprinse ca să sugereze activitate continuă strălucesc neprimitor și rece.
Neînălțat de aspirații utopice, privat cu rigoare calvinistă de orice fel de ornamentație frivolă, cvartalul de zgârie-nori e brăzdat parcă sarcastic de străzi numite după compozitori moderni: Debussy, Britten, Gershwin, Bernstein, Mahler iar. Totul aduce a incantație eșuată, tentativa unui urbanist mecanic de a plămădi un mic Manhattan doar enunțând ritos nume, făcând aluzii transparente la clădiri faimoase, așezând totul într-un fel de broadway boogie-woogie constipat și rău proporționat.
De urâțenia asta zdrobitoare Emil a fost măgulit când a venit în zonă pentru primul interviu de după terminarea facultății. El a luat ceea ce era de fapt un cutremur al sufletului drept reflecția internă a unei măreții copleșitoare, iar panica subconștientă că ar putea să-și trăiască zilele aici a trecut drept convingere că i se dezvăluie o cale sigură și prosperă în viață. Părinții s-au bucurat când într-un târziu a fost acceptat la un internship - Leif Erikson al lor, primul din familie plecat în Occident, își găsiste Vinlanda. Fiul chibzuit și temător al unui neam atomizat, rătăcit ca o icră de crap în apele reci ale țării de jos, își găsiste locul între niște stânci primitoare.
Însă implacabil fracturile interioare au continuat să se înfiripe, nepotrivile aparent întâmplătoare au continuat să se adune. Cu toate că departamentul de HR l-a asigurat că a fi primul angajat străin din companie e un lucru entuziasmant, singurul rezultat tangibil al acestui atu extraordinar au fost multele prânzuri mâncate în singurătate. Cu toate că munca peste program și lipsa de pretenții au fost des lăudate de superiori, an după an evaluările din decembrie au adus măriri simbolice și felicitări sincere pentru ceilalți colegi care urmau să fie promovați. Cu toate că părinții credeau că din birou se vede marea și că e mai frumos decât acasă pe faleză, de la etajul 16 al Symphony Offices orizontul nu bătea decât până în întinderea suburbană a Amstelveenului.
La 7 și ceva seara la sfârșitul lui martie în lumina asfințitului Gustav Mahlerplein e brăzdată hipnotic de umbrele norilor joși și iuți aruncați după obicei de zeitățile locului peste stăpânire. Singur Emil iese din clădire și se îndreaptă în liniște spre metrou. Pe peron când vede intrând în stație 50-ul de Gein își face pentru prima dată curaj și sare în fața trenului.
9.
De dinainte să fie pădure și câmp, teren agricol, margine de oraș, locul a fost al graurilor înmiiți în stoluri bătrâne cu minți kinestezice ale căror balet vesperal punea zi după zi ordine între cer și pământ. În urma umbrei lor epoci întregi natura a palpitat liniștit și neîntrerupt, s-a menținut în echilibrul ei fractalic și blând.
La un moment dat însă, o geometrie străină s-a întins peste loc. Pădurile au fost tăiate, ierburile și arbuștii au ars, animalele au fost alungate din hotarul lor, graurii s-au refugiat nedumeriți în văzduh. Sub dansul lor au fost aranjate petice de vegetație uniformă, ruptă din ansamblu, care a început să se nască și să moară după ritmul mașinal al omului. După o vreme, din noua ordine a lanurilor au început să se aglutineze rețele ortogonale trasate mecanic, crăpate în pământ, turnate din beton și asfalt. Vrejurile rectilinii au rodit treptat mici construcții pestrițe, adaptate orașului, dar cu sufletul altor vremuri. Locuitorii fuseseră așezați din satele câmpiei și aduseseră cu ei cât putuseră din înțelepciunea trecută. Casele au înflorit din lutul de dedesubt, din grinzi tăiate și uscate din timp, uneori din cărămizi cumpărate sau cărate pe șest din fabrică, din țigle roșii și plăci de azbociment.
O vreme graurii și-au căutat locul în grădinile de zarzavaturi, în prunii, cireșii, corcodușii plantați strategic prin curți, în ocazionalele grădinițe cu flori. Ființele noi stăpâneau însă cu gelozie. Stolurile au fost otrăvite, gonite, uneori chiar capturate și consumate. Locul graurilor s-a împuținat, dar nu a dispărut. Câmpurile neocupate de la marginea cartierului au rămas ale lor și un fel de pace strâmbă s-a așezat peste lucruri.
În cuiburile lor încropite eclectic oamenii erau poate uneori fericiți. Își petreceau zilele muncind cuminte în port sau la șantierul naval, în magazine și școli și fabrici, pe vapor sau chiar prin miezul birocratic al statului socialist. Se schimbau înjurături și certuri, rețete de prăjituri, semințe de roșii, sticle de vin și țuică, pește, unelte și bucăți de lemn și metal. Prin grădini zburdau copii și câini, pisici, găini, porci, mai rar câte un cal sau o vacă, în câteva locuri câteva capre.
În marginea lor stingheră graurii își duceau mai departe dansul. Pe lângă ei dar cumva cu muțenie și nepricepere, ființele noi încercau și ele să găsească ceva. După fazele lunii sau poate după anotimpuri, uneori rigid în momente fixe ale anului oamenii se înveșmântau diferit și roiau timp de câteva zile, după care se linișteau din nou - mici scântei care nu reușeau să aprindă vreun foc în întuneric. Singuri copiii mai veneau după recoltă să înalțe zmeie pe câmp, să alerge neînfrânt cu privirea în cer.
Cu timpul însă, peste loc a început să se lase un fel de frig de neexplicat. Copiii au început să se ascundă în case, animalele au încetat să se nască-n grădini. În locul oamenilor au apărut exoschelete iuți și impenetrabile și aerul a început să sclipească electric. Câmpurile de la margine au fost iar înlocuite, acum de întinderi pustii de asfalt semănate cu depozite enorme, populate de creaturi mecanice care se agită haotic și nepăsător.
În ordinea din urmă graurii nu și-au mai avut locul. S-au stins în tărie și după ei nu a mai rămas nici un dans.
10.
Mă îndepărtez de mulțime în direcția toaletelor de la capătul plajei, aceleași la care nu aveam voie să merg când eram mic pentru că era murdar și pentru că maică-mea nu avea încredere în țiganca de la intrare care distribuia hârtia igienică. Clădirea mică de ciment e temporar abandonată, deschisă fără taxă, tefeliștii de festival nu trebuie să ceară să-și facă nevoile și nu au de ce să dea socoteală cuiva pentru ce le rămâne în urmă.
Din aurorele electronice de afară trec direct în întunericul facerii lumii. Calc în urina, voma și emanațiile seminale ale unor acuplări furtive, un fel de zoaie primordiale care vestesc victoria inexorabilă a entropiei.
Îl văd imediat după ce mă spăl pe față, înalt și olandez, șleampăt și veselit de băutura ieftină, aruncat cumva de haos la îndemâna mea. Micul meu dușman de corporație, omul care m-a făcut să pierd un joc pe care nu încercam să-l joc, care a știut la glumele cui să râdă, care a știut cum să calce pe alții pe cap ca să se înalțe în ierarhia meschină a capitalismului târziu, din cauza căruia a trebuit să plec turbat ani de zile de la birou, care în final m-a zrdobit fără ca eu să fi opus vreodată rezistență.
Înțeleg de-o dată că în înțelepciunea lui tenebroasă Demiurgul a permis o fărâmă de timp și spațiu în care eu să-i fiu arhonte aproapelui meu, dușmanului meu. În capsula de ciment eu sunt Savaot.
Cam pe când începea să mă salute mă arunc sălbatic spre el. Îi apuc gâtul cu ambele mâini și îl împing spre perete, o clipă privește cu nedumerire, apoi imediat cu ură, ură că a fost prins pe picior greșit, ură că o ființă subalternă a îndrăznit să atace. Îi apăs traheea cu podul palmei drepte iar el încearcă să-mi scoată ochii din orbite cu toată puterea, țin ochii strâns închiși și aplec capul în față ca să-i slăbesc priza, reușesc, își adâncește unghiile lăsate lungi în scalpul meu, simt cum unghiile i se rup, simt cum din brazdele săpate stângace începe să mi se prelingă sângele. Cu ochii încă închiși mă apropii cât pot de mult de fața lui și mușc cu putere, strâng până aud cum dinții mei decupează o bucată de carne, îmi desfac fălcile și scuip peticul desprins pe podea. Din traheea pe care încerc să i-o sfărâm se aud urlete zbârcite, în privire văd în sfârșit groaza. Am înfrânt. Mâinile i se zbat scălâmb, picioarele i se înmoaie și nu îl mai susțin cum trebuie. Mă aplec în el, îmi proptesc antebrațul de-a latul gâtului și apăs cu toată greutatea. După câteva minute chinuite moare.
Ies singur în noapte, stăpân peste lume. În câteva ore țiganca venită la muncă va măsura rodul fandangului nostru funest și va înțelege.
