Am fost zilele astea de mai multe ori prin preajma catedralei antisacre a neamului, namilă înnegurată, urâtă lui Dumnezeu, depășită în grandoarea dementă doar de marea cicatrice de glonte a Bucureștiului, Casa Poporului.
Tot ce-mi doresc când văd clădirea asta e să reușesc într-o zi să intru acolo în naos cu vezica plină, să-mi deschid șlițul și să mă piș diluvian, să ajungă covoarele de catifea muiate ca Văcăreștiul, să alunece babele neatente, să se ude popii nervoși pe poala sutanei, să se bălăcească copiii veniți la spovedanie în udul meu.
Vreau să mă piș și la vii și la morți, să li se stingă flăcările, să le mucezească moaștele, să le plângă icoanele cu lacrimi de chihlimbar, vreau să vină și Patapievici să-l iau la papion, să vină patriarhul să-i mozolesc barba lacomă, vreau să umplu nava cu urină, să fiu Noe pe anti-arcă, să plutesc în propriul prea-plin până mă îmbrățișează Pantocratorul...
În clipa noastră de comuniune o să se audă trâmbițe și catedrala se va nărui ca zidurile Ierihonului și valul de urină va mătura tot, din pământul curat se va naște alt oraș și altă lume și Bucureștiul nu va mai fi urât Domnului și noi vom deveni liberi.
