De câteva luni de când am început să ascult mai serios folclor și muzică lăutărească, am descoperit motivul recurent al cârciumii din pădure. La prima vedere povestea e simplă: mulți s-au prins că pădure rimează la fix cu mure așa că îi tot dau de cum le place lor la cârciuma din pădure, să beau vin să mănânc mure. Cam așa e la Victor Gore, Gheorghe Turda (de evitat) și chiar Fărâmiță Lambru (deși Fărâmiță o zice cu simțire grea).
Ce m-a surprins însă e versiunea Fraților Petreuș, care reușesc să găsească cel mai profund sens al acestui topos. Cârciuma din pădure pentru ei nu e un spațiu concret, așezat pe marginea vreunui drum și animat de călători chercheliți, ci un loc interior, adânc, în care te retragi solitar:
Dragă mi-i crâșma-n pădure,
Că beu vin și mănânc mure.
De se-ntâmplă să mă-îmbăt,
Numai crengile mă văd.
Face-mi-aș o cârciumioară,
În pădure-ntre izvoare.
Unde-i umbră de făget,
Să tăt beu să nu mă-îmbăt.
Să beu vin cu mentă creață,
Și să dorm la mândra-n brațe.
Să beu vin cu rujmalin,
Și să dorm la mândra-n sân.
Unde-i umbră de făget,/ Să tăt beu să nu mă-îmbăt are sens fix pentru că la cârciuma din pădure e imposibilul din adâncul visului, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, e la mîndra-n brațe cu vinuri parfumate ireal, a warm safe place/ Where as a child I'd hide, fericirea pierdută de dinaintea trezirii... iar pe drumul înapoi știm că ne vom aminti de lumea sfâșiată din care ne refugiam, de mândra care nu e a noastră, de pustiul care sunt ceilalți oameni... de Bătrâna care ne va aștepta cu liniște și căreia îi vom spune doar where do we go now, oh, where do we go now?
