Și după odioasa rutină matinală cât de dulce e răsplata șosetelor flaușate care urcă până la genunchi și îți îmbrățișează pulpa ca doi pui pufoși de urs koala... Astea sunt bucuriile mărunte ale vieții urbane de amploiat cu normă plină.
Clinchetul cristalin și precis al backlock-ului de bicicletă, vocea temperată a unei actrițe venite din nordul Angliei care încearcă aproape cu succes să își mascheze accentul cu received pronunciation în timp ce citește ediția de săptămâna asta a The Economist, enervarea self-righteous pe care o simt când nu sunt de acord cu vreun articol care laudă cu nerușinare vreun robber baron postmodern... these are a few of my favorite things.
Îmi mai place în zilele cu soare să mă uit de la fereastra biroului la sclipirile luminii reflectate în valurile plăpânde produse de canalboat-urile care trec prin fața clădirii. Dacă privești cumva pieziș sclipirile astea încep să semene cu blițurile care se declanșează în tribunele stadionului cînd face Bolt un nou record mondial. Pentru câteva momente peisajul se dizolvă și asiști la explozia unui milion de supernove...
Tot în zilele cu soare fac o plimbare pe canale, pe lăngă casele plutitoare ale yoghinilor care se călesc înotând în apele relativ curate și relativ reci ale Amsterdamului, sau pe cheiul de lîngă IJ, la umbra pacheboturilor mari cât un aisberg care vin să-și depună icrele consumeriste gata de eclozare... În zilele bune mii de neaveniți se răspândesc din pântecele navei masive și gonesc spre centrul orașului sperând să poată răscumpăra ceva din umanitatea pierdută la prima tinerețe.
Spre după-masă de multe ori mă împărtășesc din brioșa cu stafide și vanilie păstrată de la masa de prânz, sau cu vreun sandvici făcut în grabă la buza frigiderului. O gustare la ora 4 te ține în viață până la terminarea programului, poate și puțin după. Pe la ora asta, dacă am chef, mai urc câteva etaje ca să-mi fac norma (brățara de sport cumpărată recent e nemilloasă, dacă faci mai puțin de 10 etaje pe zi nu primești trofeu).
După toate astea, la finalul zilei, când bezna a avut timp să se instaleze și să-mi inducă un fel de anxietate ușoară, mă refugiez într-o altă îmbrățișare arctică, a ursului prietenos de pe cutia de Sleepytime, infuzia astrală inventată prin anii '60 de câțiva hipioți americani care cu siguranță înțeleseseră cât de greu îi va fi unui cvasi-balcanic să supraviețuiască la paralela 52 fără ajutor botanic.
Adormit moale în poala ursului, înainte să închid ochii mă mai uit o dată la brățara de sport, la stelele care sclipesc timid atunci când pornești modul de noapte, la semiluna albastră care îmi promite încă o dată că o să supraviețuiesc și zilei de mâine...
