Mă uitam zilele trecute în jur la colegii de birou. Oamenii ăștia blonzi și veseli, ușori la minte, cu priviri lejere și mulțumite. Mă uitam la ei și mă întrebam câți ar ști să se plaseze de partea corectă a baricadei dacă ne-am apropia de un nou holocaust. Oare colegul Rik, întotdeauna cu un zâmbet suav și privire tăioasă ar obiecta, sau s-ar înregimenta cu plăcere? Dar femeia de la marketing care stă la conac și vine la serviciu cu cizme de călărie? Ar accepta ea oare să i se naționalizeze averea și să fie exilată în numele unor principii morale? Și colegul Felix, băiat de fraternitate, nu cumva râde el cam mult când vede că cineva e concediat? Oare ar râde și dacă ar vedea pe cineva executat?
Olandezii, la fel ca restul occidentalilor, nu au mai fost nevoiți măcar de vreo două generații să se confrunte cu genul ăsta de alegeri. Mulți dintre ei consideră că trăiesc într-o societate care s-a vindecat de orice fel de șovinism, de orice fel de prejudecată rasială sau culturală, de orice fel de defect moral. Mai mult, chiar și înainte de război, oamenii de pe aici nu au avut niciodată de-a face cu genul de corupție cronică, generalizată, cu care te confrunți în România. Mituirea medicilor, a profesorilor, a functionarilor publici e de neconceput. Ideea e nu atât că ei s-au lepădat mai devreme de moravurile astea, cât că nu le-au avut niciodata.
Mă întreb acum, dacă occidentalul de rând s-ar trezi brusc într-o societate coruptă, ar lupta sau s-ar adapta? Ar înțelege măcar că e ceva putred, sau ar crede că pur și simplu astea sunt regulile jocului? Întrebarea pare deplasată, dar mi-am dat seama că lucrurile care te fac să pleci din România te fac să te și lepezi de un fel naiv de moralitate. Nu numai că nu (mai) trebuie să joci jocul ăla, dar și știi cum arată, care sunt semnele că ceva e putred. În România ai aflat unde e linia dintre bine și rău. Ai înțeles până unde poți face compromisuri și de unde nu mai e cale de întoarcere... sau în fine, măcar ai avut posibilitatea să înțelegi.
Mi-am dat seama de lucrurile astea după ce am văzut Bacalaureat, noul film al lui Cristian Mungiu, care discută exact felul în care oamenii își definesc propriile principii, felul în care își motivează alegerile și compromisurile. Dacă la prima vedere filmul pare să ne bălăcească pentru a nu-știu-câta-oară prin zoaiele corupției românești de toate zilele, obiectivul său real e mult mai subtil și are valoare universală. Pe scurt, întrebarea centrală pare să fie: cum descoperă oamenii ce e bine și ce e rău? Cum învață care reguli pot fi încălcate și ce acțiuni sunt compromițătoare? Tot pe scurt, răspunsul lui Mungiu pare să fie că lucrurile astea nu se deprind foarte ușor și că oamenii pot comite erori grave fără să înțeleagă ce fac de fapt.
Principiile și moralitatea sunt lucruri care nu se învață după dictare dar nici după ureche. Pentru a deveni om trebuie să crești în prezența unor oameni care au înțeles cât de grele și importante pot fi anumite alegeri. Trebuie să crești într-o societate care nu te forțează să te compromiți, dar care nici nu te menajează complet. Mai mult decât orice, trebuie să crești știind că alegerile tale sunt, la sfârșitul zilei, doar ale tale; că ignoranța nu te scuză, că vina nu poate fi pasată sau ascunsă, că ceva poate fi greșit chiar dacă nimeni din jur nu vede asta pe moment...
