În ultima vreme am început să văd în mine și în apropiați pivotul spre maturitate. Pe undeva mă gândesc că eu sunt cel întârziat, ultimul care își dă seama că pasul ăsta nu numai că trebuie făcut, dar și că a fost făcut deja.
Maturizarea pe care o simt acum nu e un fenomen intelectual, nici emoțional, ci mai degrabă o așezare socială, asumarea unui traseu sub presiunea grupului și a propriilor aspirații. Renunțăm treptat la elementele redundante din natura noastră și le exacerbăm pe cele care ne permit avansarea rapidă pe direcția de minimă rezistență.
Până la urmă despre asta e vorba: caută fluxul la care te poți adapta cel mai ușor și lucrează ca să convergi la el.
Lepădând învelișurile redundante ale naturii noastre, maturizarea scoate la lumină miezul pe care l-am copt în copilărie și adolescență. Proaspăt descoperit, miezul ăsta e încă crud, nu cu totul osificat. Tânărul adult încă mimează anumite principii și idealuri pe care știe că nu va reuși să și le impună (decât cu prețul eșecului social).
Aruncați în oceanul tulbure al capitalismului atavic, hipereficient, care nu menajează, ne agățăm de orice deșeu suficient de flotant cât să ne țină la suprafață.
În convulsiile facerii maturității noastre vedem de fapt care ne sunt slăbiciunile și cât suntem dispuși să tragem de noi până când cedăm și ne agățăm de prima mână întinsă.
Impostura, lipsurile morale, inaniția intelectuală, toate ies la lumină din hățișul gros al adolescenței și
încep să se solidifice în forma a ceea ce vom rămâne până la moarte.
Ce e și mai interesant e că dacă te uiți cu colțul ochiului o să vezi în același timp imperceptibil și perfect definit umbrele palide și grele ale părinților și bunicilor, ale adulților care cu sau fără voie au ajuns să ne crească, să ne educe. Vocea noastră ajunge fără să ne dăm seama să fie ecoul sau uneori contrapuctul vocilor progrenitorilor. Începem să le întelegem, să le aplicăm și să le apreciem subterfugiile, contorsiunile, iluziile și ambițiile de orice natură.
Ceea ce cândva ni se părea un compromis inacceptabil acum devine perfect rezonabil, de bun simț; intransigența trecutului ni se pare puerilă. Suntem mai buni pentru că am depășit-o. Acum suntem adulți. Am fost umiliți de viață și suntem la rândul nostru pregătiți să (ne) umilim. În curând o să uităm chiar că la un moment dat cochetam cu detașarea de turmă...
Îmbrânciți în maturitate, de frica eșecului social, prea mulți dintre noi vor încheia socotelile cu ceea ce ar fi putut să fie și se vor convinge că ceea ce este e ceea ce și-au dorit din totdeauna.
