Pentru că țara în care se întâmplă să locuiesc are o atitudine excesiv de relaxată cu privire la problemele medicale ale populației (până la punctul la care ai senzatia că doctorii sunt mai degrabă agenți ai companiilor de asigurări care triază pacienții mai rău decât triază ciurul lui Eratostene numerele compuse *math slam* *drops the mic*), o parte din vacanțele mele în România se risipesc utilitar cu vizite prin spitale și policlinici.
Scriu rândurile astea cablat cu electrozi, aparat portabil de EKG și tensiometru, arăt ca ceva între un cosplay cyberpunk de duzină și fantoma lui bin Laden în concediu. Hamurile de fixare îmi restrâng respirația, firele încâlcite lipite de corp cu leucoplast îmi limitează mișcările. Aparatura cu totul îmi atârnă nu tocmai ușor de corp. Merg aplecat, mă balansez șovăielnic când urc scările. Din când în când trebuie să mă opresc ca să ajustez poziția aparatelor.
Cu fiecare pas mă scufund încet în mâlul bătrâneții premature. Fugind de indiferența iritantă a medicilor olandezi am dat peste grija prăpăstioasă a românilor. De unde în Olanda sexagenarii călăresc veseli biciclete deșelate printr-o perpetuă ploaie tomnatică, aici la noi, abia ieșiți din adolescență oamenii caută năuc scuze ca să se poată complace în degradare fizică.
Atitudinea medicilor români răspunde până la urmă anxietății excesive a unui popor fricos și prăpăstios. Gastro-enterologul mi-a recomandat să nu mai merg la sală pentru că efortul fizic crește riscul de reflux gastro-esofagian, oftalmologul mi-a zis să mă spăl pe față cu apă distilată în fiecare zi și să nu mă mai uit atât de mult la calculator (?!!), ORL-istul mi-a sugerat vreo 3 operații; după ce dau jos aparatele pun pariu că și cardiologul o să-mi sugereze să nu mai alerg, să nu mai merg la sală, să nu urc la deal, să dorm toată ziua și să nu mai mănânc iute...
Încă vreo 2-3 medici și o să trec direct pe intra-venoase, intubare și cărucior electric cu rotile!
Nu pot să neg că temperamentul meu trage uneori la delăsare. Mai mult, e destul de clar că am pornit cu un organism mai șubred decât al altora. Cu toate astea nu pot să rabd să mă ascund de viață tot timpul. Nici o viață care merită trăită nu e lipsită de riscuri.
Ceea ce pe plan fizic ia forma precauțiilor excesive, pe plan intelectual duce în final la complezență, lașitate și inconsecvență. Cu siguranță e momentul să ne îngițim teama compleșitoare de pierdere și eșec.
Lăsați-vă copiii fără căciulă în frig, mergeți la munte și fără mașină, nu dați mită când vi se cere, nu luați mită când vi se dă, stați vara în aer condiționat, că răcorește, faceți lucrurile grele la început și apoi pe alea ușoare, faceți cacofonii, că nu e greșit, nu pasați responsabilitatea, ieșiți la curățat zăpada iarna, nu mai puneți zahăr în cafea... Acum, mai mult ca oricând, începeți să trăiți viața pe bune!
