Poate chiar mai frapant decât înainte, din comparația asta ar fi reieșit că românii, chiar plecați voluntar în căutarea unei vieți mai bune fac asta într-un fel în ciuda propriei lor firi. Dacă irlandezul cântă voios:
[...]
As sure's me name is Carney I'll be off to California
Where instead of diggin' praties [cartofi] I'll be diggin' lumps of gold
Where instead of diggin' praties [cartofi] I'll be diggin' lumps of gold
[...]
And the next time that you hear from me, will be a letter from New York
And the next time that you hear from me, will be a letter from New York
[...]
Goodbye to the girls at home I'm going far across the foam
To try and make me fortune in far Amerikay
There's gold and jewels and plenty for the poor and for the gentry
And when I return again I never more will say
românul zice:
Bată-te, Americă, bată,
Bată-te, Americă, bată dor!
Bată-te focul din stele
Și dorul măicuții mele!
Bată-te, Americă, bată dor!
Bată-te, Americă, bată dor!
Bată-te focul din stele
Și dorul măicuții mele!
Bată-te, Americă, bată dor!
C-am venit să zac aci,
La porțile fabricii,
Bată-te, Americă, bată dor!
La porțile fabricii,
Bată-te, Americă, bată dor!
Pe drumul New Yorkului,
Pe drumul New Yorkului, dor,
Nu umblă nici boi, nici vaci,
Dar umblă oameni săraci,
Bată-te, Americă, bată dor!
[...]
Și mai ai apă sărată
Și cu lacrimi încărcată
Bată-te, Americă, bată dor!
Desigur, ideea finală a paralelei ar fi trebuit să fie că ceva din natura noastră ne ține puternic legați de origine. Într-un fel, mă gândeam eu, românul expatriat trăia și trăiește în continuare un paradox, anume că lucrurile pe care le caută în străinătate (bunăstare, viață civilizată, oportunități profesionale etc.) și lucrurile care îl țin atașat de casă (familie, prieteni, obiceiuri, stil de viață) formează două mulțimi disjuncte. Evident, o dată ce România a început să asimileze într-o măsură mai mare valorile occidentale, șocul cultural nu a mai fost atât de mare. Mie mi-e mult mai ușor (emoțional, psihologic) să trăiesc în Olanda secolului XXI decât îi era țăranului ardelean în vestul sălbatic. Inadaptarea ar rămâne însă în continuare o problemă acută.
Acum, cam astea erau lucrurile pe care ma pregăteam să vi le zic. Problema este însă că în tentativele de documentare am descoperit că cel puțin muzica (dacă nu și versurile) melodiei românești (pe care o credeam tradițională) a fost compusă de Grigore Leșe pentru coloana sonoră a unui film (mediocru) despre imigranții români în America începutului de secol XX: " Melodia “Bată-te, Americă, bată” – “horea” compusă de Grigore Leșe pentru versuri care amintesc de singurătatea celor care au emigrat în America anilor 1900, e tot un soi de reinterpretare a memoriei, a urmei în versuri lăsate de cineva demult, pe care etnologul de azi o re-interpretează, iar noi o recontextualizăm pe un generic de film..." (Mai multe detalii în interviul din Dilema Veche și în revista DOR (fosta Decât o Revistă)).
Din citatul de mai sus nu e foarte clar dacă și versurile sunt compuse de Leșe, însă odată ce suspiciunea inautenticității planează peste melodie, sunt nevoit să-mi pun la îndoială propriile concluzii. Se poate astfel ca inadecvarea, dorul și toate celelalte să fie doar în mintea mea și a lui Leșe. Se poate chiar ca noi toți să fi confecționat fără justificare imaginea românului înstrăinat care în fiecare clipă tânjește după iarba verde de acasă, mămăligă, mici, must, manele și alte valori (i)materiale.
La urma urmei românii din toate timpurile au știut și știu în continuare de ce pleacă. Ei nu fug numai de sărăcie și degradare. Fug într-o mare măsură tocmai de ceilalți români. Fie că e vorba de boierii pre-moderni, de parveniții interbelici sau de oligarhii post-comuniști, românii ajunși au fost dintotdeauna un motiv foarte bun pentru ca noi restul sa cărăm peste granițe...
