Experiența mea, sunt convins, nu e împărtășită de toți românii care au plecat vreodată din țară... până la urmă nici chiar eu nu sunt cu totul serios când mă tânguiesc.
Cu toate astea, am din ce în ce mai mult senzația că deși românii emigrează în masă de ceva vreme, experiența românească a străinătății are de multe ori un tragism care nu e regăsit atât de ușor la alte popoare.
Nu o să pretind că impresiile mele sunt perfect generalizabile și cu siguranță nu îmi propun să vin cu argumente din zona mioriță, doină, dor, barză, viezure etc. Voi încerca totuși să prezint felul în care eu (și, cred, alți români) resimt expatrierea... și am să o fac, cum altfel, prin cântec:
Pt. 1
La oastea împăratului
Mini-seria asta va evolua în mare ca o paralelă între felul în care este cântată străinătatea la români și la irlandezi. De ce irlandezi? Pentru că îmi place muzica lor, dar și pentru că, la fel ca românii, și ei au trecut prin câteva momente traumatice de emigrare masivă. Paralelele nu sunt chiar cu totul intamplatoare...
Ascultați aici furia, vântul, furtuna omului înfrânt, a celui care a trebuit să lupte în războiul altuia și care întors acasă cu greu mai înseamnă ceva pentru el însuși sau pentru cei care l-au cunoscut odată. Johnny I Hardly Knew Ye este cântat în mare din perspectiva unei femei care își întâlnește soțul/iubitul întors dintr-un război străin, un fel de Vietnam al sfârșitului de secol XVIII. On the road to sweet Athy ea întâlnește un spectru, o umbră aproape ne-corporală (aș băga aici o glumă cu cavalerul negru dacă n-ar fi un cântec tragic) sau poate din contră, un înveliș corporal în care umanitatea s-a stins ("a spineless, boneless, chickenless egg"). Cu tot cu aluziile avant la lettre la stresul post-traumatic (We had guns and drums and drums and guns - și în cele din urmă asta e tot ce le-a mai rămas - the enemy never slew ya... but it would have been better if he did, pare sa se termine refrenul) și în ciuda dezgustului amar cu care eul liric (da bre, o zic ca în școala generală) îl întâmpină pe omul înfrânt, Johnny I Hardly Knew Ye reușește să se termine într-o notă aproape optimistă:
I'm happy for to see ya home,... but maybe I'll learn to know you again, încercăm noi să încheiem elipsa.
Hurroo Hurroo
I'm happy for to see ya home,
Hurroo Hurroo
I'm happy for to see ya home
From the isle of Ceylon
Johnny I hardly knew ya
În Bucovina austro-ungară pe de altă parte, tragedia soldaților recrutați în armata imperială este dublată și de resemnare și neputință copleșitoare. Cu riscul de a fi acuzat (din nou) că incep cu românismele, trebuie să spun că Trimăs-o împăratu' carte face pentru mine cam cât șase filme despre Vietnam distilate în câteva minute de cântec. Să citim cu mintea atentă și cu empatia dată la 11:
Trimăs-o împăratu' carte
La fetele di pă sate
Să nu-și facă rochie-n flori
Că nu le rămân feciori.
Să-și facă rochie mnerâie
C-o murit feciori o mie.
Împărate, împărate,
Pune pace, nu te bate
Răgutele-s tinerele
Nu știu rândul la oțele,
La oțele, la focuri,
Dar știu rândul la pluguri.
Aici catastrofa războiului nu este una personală, ci una care se revarsă birocratic și aneantizant peste o întreagă populație. Fetele în pragul primăverii sunt informate de o putere pe care nu o pot nici măcar înțelege cu totul că bucuria și speranțele lor nu au rost, că rochiile în flori trebuie înlocuite cu haine de doliu, că trebuie să aștepte sicrie, nu pe iubiții lor înapoi... goodbye blue sky (desigur, schimbând ceea ce trebuie schimbat).
Mai mult, aici vedem și că recruții bucovineni nu vor primi războiul impetuos și energic. Ei sunt oamenii plugurilor, not of guns and drums. Dacă ne putem imagina pe undeva că soldatul irlandez a trăit într-o zi de război cât alții într-o viață (ca la Hemingway), este foarte clar că românul a plecat înfrânt. Chiar faptul că a fost aruncat în războiul unui străin venit din altă lume, pe a cărui limbă nu o vorbește și cu care nu are mai nimic în comun, este începutul neantului. Mila, salvarea nu vor veni nici pentru fetele care așteaptă, nici pentru recruții folosiți pe post de carne de tun.
Până la urmă diferența între cele două atitudini cu privire la război este mai degrabă una de nuanță. Irlandezul se întoarce acasă măcinat, distrus. Recuperarea lui nu e imposibilă, dar este cel puțin implauzibilă. O moarte anonimă ar fi fost poate preferabilă. Bucovineanul nu are parte decât de moartea anonimă, iar fata de acasă îi poate spune pe bună dreptate I hardly knew ya.
Diferența între cele două situații vine însă din sentimentul irlandezului că a participat totuși la evenimente, că voința lui a fost implicată, că nu a fost o vită. Chiar și pentru câteva momente he had guns and drums and drums and guns and the enemy never slew him. Românul a dispărut anonim. Lupta lui nu a însemnat nimic pentru nimeni. Cred că acest contrast vine în primul rând pe fondul diferențelor mari dintre imperiul britanic și cel austro-ungar în secolele XVIII-XIX. Unde britanicii erau moderni, industrializați și globalizați, austro-ungarii erau încă primitivi, absolutiști și cvasi-feudali: "In Russia and Austria-Hungary, it wasn't simply the neglect and the mismanagement of the elites and the insidious economic slide under extractive institutions that prevented industrialization; instead, the rulers blocked any attempt to introduce these technologies..." (Acemoglu, Robinson - Why Nations Fail, 2012, p. 222, disponibil aici).
Poate că placa noastră veche cu înapoierea datorată marilor puteri care ne-au asuprit nu e chiar atât de pe lângă subiect. Dacă în loc să fim asupriți de ruși, austro-ungari și otomani am fi fost asupriți de englezi, francezi și olandezi alta ar fi fost povestea... Oricum ar fi, situația noastră istorică a făcut ca de multe ori să fim martori neputincioși. Asta a afectat nu numai felul în care ne raportăm la națiune (binecunoscuta oscilație schizoidă între patriotism de paradă și victimizare/ dezgust de sine), dar și reacția individuală în fața străinătății.
Românul rămâne de multe ori o victimă inertă, neparticipativă, care nu își cunoaște prea bine drepturile - chiar și atunci când emigrează voluntar.
