Să nu credeți cumva că am dat-o pe pop non-threatening de anii '60... Diddy Wah Diddy n-are nici o treabă cu englezei frezați cuminte care cred că tamburina e un instrument muzical în toată regula. Ce avem noi aici, pe lângă o melodie pretty sweet a lui Bo Diddley, este și unul dintre locurile alea mistice cu rădăcini adânci that go way back.
În sensul său primar Diddy Wah Diddy este un fel de rai al marginalilor în care "It was commonly believed that [...] food could be found in abundance, the townsfolk did not have to work, and people and animals had no concerns" (Wikipedia). Spre deosebire însă de rai, Diddy Wah Diddy e un loc care în principiu ar putea fi prezent undeva în lumea noastră, dacă ai ști sau dacă ai avea libertatea să cauți cum trebuie. Printre altele, asta face ca melodia lui Bo Diddley să aibă un substrat foarte interesant. Atunci când el spune:
This little girl is sweet as she could be
I know she's in love with me
A lovely face, she's so pretty
But she's still way down in Diddy Wah Diddy
de fapt fantazează pe tema unei iubiri potențiale, care însă există numai în Diddy Wah Diddy.
Astfel vedem cum ținutul acesta ipotetic este definit ca fiind locul în care lucrurile care ne lipsesc/care ne deranjează în lumea de aici sunt exact pe dos. Dacă v-a plăcut coloana sonoră din O Brother, Where Art Thou? poate că ideea asta vă va aminti și de Big Rock Candy Mountains, care zice cam așa:
In the Big Rock Candy Mountains
You never change your socks
And the little streams of alcohol
Come trickling down the rocks
The brakemen have to tip their hats
And the railway bulls are blind
There's a lake of stew
And of whiskey too
You can paddle all around it
In a big canoe
In the Big Rock Candy Mountains
Așa cum asupra Diddy Wah Diddy erau proiectate nevoi amoroase/sentimentale nesatisfăcute, Big Rock Candy Mountains sunt imaginați de un hobo flămând și hăituit ca fiind opusul vieții pe care o duce în prezent. E important să observăm că locurile astea nu sunt perfecte, nu transcend limitele simțurilor, nu sunt beatice; ba mai mult, natura lor este constrânsă la a fi opusul unor suferințe/lipsuri bine definite:
All the cops have wooden legs
And the bulldogs all have rubber teeth
[...]
The jails are made of tin.
And you can walk right out again,
As soon as you are in.
Omul nostru ar fi putut foarte bine să-și imagineze o lume fără polițiști, fără câini sau pușcării, dar aia ar fi fost o lume implauzibilă, o lume cu adevărat de ne-dobândit. Fie că avem de-a face cu un loc care poate fi găsit în viața de acum, fie că e vorba de un fel de paradis, condiția esențială este că e plauzibil și că rezolvă niște nevoi imediate.
Și acum, the bombshell... Își mai amintește cineva de Țiganiada? La română era genul ăla de text obositor peste care sperai că o să se sară fiindcă oricum nu intră la bac... Dar pe noi ne interesează tocmai ce nu intră la bac, tocmai chestiile care ne scot din comfort zone... În mod special acum ne interesează Cântecul al IX-lea, în care țiganul Parpangel ne povestește despre rai:
Acolo Dumnezieu așa fece,
Să nu fie vară zădufoasă,
Nici iarnă cu ger, nici toamnă rece,
Ci tot primăvară mângăioasă;
Soarele-încălzește și desfată,
Iară nu pripește niciodată.
[...]
Râuri dă lapte dulce pă vale
Curg acolo și dă unt păraie,
Țărmuri-s dă mămăligă moale,
Dă pogăci, dă pite și mălaie!...
O, ce sântă și bună tocmeală!
Mânci cât vrei și bei făr' ostăneală.
Colea vezi un șipot dă rachie,
Ici dă proaspătă mursă-un izvor,
Dincolea baltă dă vin te-îmbie,
Iară căuș, păhar sau urcior
Zăcând afli-îndată lângă tine,
Oricând chieful dă băut îți vine.
Dealurile și coastele toate
Sunt dă caș, dă brânză, dă slănină,
Iar' munții și stânce gurguiate,
Tot dă zahăr, stafide, smochine!...
De pe ramurile dă copaci,
Spânzură covrigi, turte, colaci.
Fantastic! Avem până și " munții și stânce gurguiate [...] dă zahăr ", big rock candy mountains carevasăzică... Ce frumos își dau mâna țiganul român de secol XVIII cu hobo-ul american din anii '20 în fanteziile lor... Ce topos puternic în mentalul colectiv, care reușește să lege oamenii across centuries and continents.
În fapt, dacă mai săpăm puțin ajungem la originea fundamentală a tutuor acestor locuri de mitologie poporală, namely the medieval concept of Cockgaine, the quintessential land of plenty: "an imaginary place of extreme luxury and ease where physical comforts and pleasures are always immediately at hand and where the harshness of medieval peasant life does not exist" (Wikipedia).
Constanta acestor locuri fantastice este că au fost imaginate de oamenii care nu erau pe deplin stăpâni pe propria soartă. Fie că vorbim de negrii din sudul american, de țiganii evului mediu românesc, de țăranii asupriți sau de vagabonzii interbelici, avem mereu de-a face cu oameni lipsiți de o minimă siguranță materială și a căror libertate era explicit sau nu limitată. În fapt tărâmul imaginar exista ca o defulare la îndemână; motivul pentru care nu avem de-a face cu imagini transcendente nu e neapărat lipsa de imaginație, cât faptul că if you live in hell it's a safe bet that the opposite of it, no matter how silly, will be pretty close to heaven...
