Trecuse vreo săptămână, poate chiar mai mult de când începuse să ningă
serios. Înainte mai mergeam la sală din când în când, la biliard sau în oraș cu
câțiva prieteni, dar acum majoritatea timpului o petreceam înăuntru, într-o
stare de lene ușor surescitată.
În frigul calm al apartamentului zilele treceau destul de stereotipic,
uneori atât de lipsite de evenimente încât aproape că nu mai simțeam că exist
propriu-zis. Simțeam că de fapt mă aflu într-o pauză, o perioadă în care mă
sustrăsesem universului ca să-mi degust cu voluptate singurătatea. În orizontul
imediat chiar îmi permiteam să fiu insular- mâncare mai era pentru 3-4 zile,
chiar și fructe, care țineau foarte bine în cămara rece.
În mare lucrurile se petreceau în fiecare zi la fel: undeva între 7 și 9
dimineața eram trezit de porumbeii care își făcuseră cuib în balconul din
bucătărie. Cam de fiecare dată mă încăpățânam să încerc să adorm la loc deși
știam că zgomotul n-o să-mi dea voie. În jur de 9.30-10 mă sculam definitiv din
pat, apoi deschideam calculatorul: 9gag, meh.ro, daily show și colbert report,
seriale, uneori dilema- orice nu presupunea un aport cognitiv semnificativ.
Desigur asta era procrastinare- în fapt ar fi trebuit să aplic la slujbe sau la
facultăți, dar astea sunt o pacoste așa că trăgeam de timp devenind și mai
anxios și mai incapabil de acțiune.
Prima masă a zilei venea pe la 12, o dată cu știrile de la BBC/CNN-
aceleași chestii reciclate mereu- middle east, politica americană etc. Și cam
asta e tot. În rest gol, nimic, pauză, ore în șir în care nu eram sigur că
timpul se mai mișcă decât dacă mă uitam pe geam la oameni și la încercările lor
precare de a naviga printre nămeți. Văzuți de sus păreau aproape
bi-dimensionali, ca în miniaturile medievale- bănuiesc că dacă ar exista un
dumnezeu așa ne-ar vedea pe toți: fantoșe subțiri jucând un joc cu reguli pe
care nu au cum să le înțeleagă. Prin comparație cu el, doar niște umbre
efemere...
............................................................................
Dintr-una într-alta într-o zi am dat peste un site care vindea pistoale cu
bile (sau cum părea să le spună toată lumea pe site si pe forumuri, replici airsoft- nu cred că poți găsi un
domeniu care să nu aibă propriul jargon
și proprii snobi). La început m-am uitat la obiecte mai mult din curiozitate,
dar huruitul păsărilor din balconul bucătăriei a inițiat o realizare spontană:
aș fi putut cumpăra un pistol cu bile cu care să gonesc paraziții și să-mi
recâștig liniștea. Era drept, ar fi fost vorba de o liniște complet
neproductivă, dar chiar și așa o scurtă recădere în infantilitate m-ar fi
distrat puțin.
............................................................................
Hotărâsem să iau metroul până la magazinul cu pistoale, ca să mă expun cât
mai puțin elementelor- zăpada îmi displăcea chiar și când eram mic- umiditatea
reziduală, hainele grele, transpirația... În fine. În drum spre stația de
metrou observasem că mă comportam prin excelență ca o creatură urbană- un Ratso
agresiv și grăbit. Coborând în stradă oamenii deveneau pentru mine un obstacol
și o provocare- jaloane mobile care trebuie evitate cu dexteritate. Alergam,
glisam, săream peste nămeți, totul ca să-mi depășesc concitadinii într-o cursă
în contra-timp unde fiecare avea propriul finish-line.
Mă bucura anonimitatea dată de
orașul mare, de masele care se revarsă din stațiile de metrou, fără expresie,
fiecare perfect substituibil celuilalt. Eram convins că cei care se descurcă în
lumea asta își pot distila oul de aur liniștiți și neobservați. Pe de altă
parte eram desigur iritat când trebuia să mă înscriu fizic în mulțime. Mi se
părea că mulți oameni sunt neadecvați vieții la oraș: veniseră aici din motive
economice (sau fuseseră aduși cu forța în era comunistă), dar tempoul lor era
inevitabil cel al comunității mici. Din cauza asta ajungeau să se aglutineze în
locuri nepotrivite, să se oprească brusc în drum, să intre în vorbă cu tine
când nu ar trebui etc.
...........................................
Ajuns în subterana familiară, am constat că peronul e pustiu și
surprinzător de rece. Cum trenul tocmai trecuse, am găsit loc pe o banchetă, cu
picioarele într-o baltă de zăpadă gelatinoasă, rece și infertilă - un fel de
supă primordială pe dos.
Am deschis Iarna decanului, pe care mă chinuiam să o termin cam de când
începuseră ninsorile. Nu era propriu-zis greu de citit, ci doar neantrenantă-
Bellow folosea Bucureștiul ca un pretext, un backdrop convenabil pentru a
elabora retrospectiv alte evenimente complet fără legătură. Cred că în carte
nici nu a folosit vreodată cuvântul România- mereu vorbea de Europa de est, pe
care o descria previzibil drept un loc gri și apăsător populat cu oameni
gârboviți și tăcut lipsiți de demnitate.
Singurulul lucru care m-a atras a fost perspectiva lui asupra derivei
sociale, ca un fenomen cu o cauză chimică- plumbul din aer și din apă îi
înnebunea pe lumpenproletari și îi împingea spre o viață aberantă. Înainte să
aud metroul apropiindu-se îmi imaginam cum chimicalele grele, inerte, pătrund
și îmbibă mintea oamenilor, cum se împrăștie în sânge și în oase până la
punctul în care îneacă ființa și o înlocuiesc cu o brută triggerhappy.
Deșeurile deversate de marii poluanți, substanțele sintetice hiperprocesate din
mâncare, medicamentele înghițite cu inconștiență veselă au născut o armată de
zombi în inner-city-urile americane.
Pe de altă parte desigur you had your Poe, your Nietzsche and Freud, oameni
mari cu demențe pe măsură, nebuni care au digerat extatic deșeurile și au
expirat înapoi în lume altceva extraordinar.
Pe deasupra, cum rămâne cu oamenii care se hrănesc cu propria nebunie? Acei
catoblepași cu urletele lor mute... În fine, sosirea metroului în stație mi-a
distras atenția de la șirul ăsta de gânduri. Când am intrat în vagon m-a
surprins că deși aerul era tot cam la fel de rece ca ăla de pe peron, atmosfera
era mult mai îmbâcsită- ceva din duhoarea substanței folosite pentru topit
zăpada și transpirație evaporată prin mai multe straturi de haine... plus
umiditatea ridicată de faptul că pentru a păstra cât de cât căldura nimeni nu
deschidea geamurile.
Tot drumul m-am uitat la niște oameni care cu câteva vagoane mai încolo
purtau o conversație agitată. Din cauza distanței și a zgomotului șinelor nu îi
auzeam deloc, însă gesturile lor mi se păreau dezarticulate și comice. Unul
dintre ei chiar semăna puțin cu C3PO; purta o geacă pufoasă cu tonuri șanjante
de auriu care constrasta puternic cu imaginea mentală rămasă încă de la oamenii
descriși de Bellow.
Cred că de fapt nu a fost cea mai bună idee să merg cu metroul. Inițial
m-am gândit că un taxi ar rămâne împotmolit în zăpadă, dar magazinul era pe
Mihai Eminescu, destul de departe de Romană, așa că în final am mers cam 20 de
minute printre nămeți.
Nu știu de ce, dar strada aia m-a făcut mereu să mă simt anxios. Mergea în
mare paralel cu Dacia și era un fel de antiteză a bulevardului larg, flancat de
ambasade și institute culturale, care fusese cu siguranță frumos curățat de
zăpadă și noroi. Am găsit magazinul
într-un gang cu o ușă albă la intrare, exact lângă o altă firmă care vindea
arme adevărate- o alăturare curioasă, poate nu cu totul întâmplătoare.
Înăuntru un singur personaj, un fel de Ugarte autohton, m-a salutat onctuos
și exoftalmic și m-a întrebat dacă eu sunt cel care a sunat la telefon mai
devreme. I-am spus că nu și a fost ușor dezamăgit- se pare că persoana aceea
dorea să facă o achiziție substanțială. Oricum, de bine de rău măcar eu eram
acolo, așa că am început să discutăm despre pistoale cu bile. I-am spus cam ce
m-ar interesa și cam la ce preț, iar el mi-a arătat două replici fidele ca
design și ca materiale- un Colt și un Walther P99.
Mai întâi m-am uitat la pistolul american, însă l-a simțit prea epatant, ca
pe ceva ce ar purta un faux gangster proptit în pantaloni când iese la una mică
după blocuri. Waltherul pe de altă parte avea o anumită hotărâre sobră- o armă
pe care nu o scoți des la vedere, dar pe care chiar te poți baza la nevoie. Îmi
amintea de Heckler and Koch-ul pe care Tamaru
il dăduse lui Aomame în 1q84; desigur pistolul ăla era mai mic, potrivit pentru
o femeie, în timp ce ăsta de aici avea un calibru mai mare, însă ideea era
aceeași: la fel ca Aomame și eu trebuia să mă lupt cu forțele unui rău
preternatural. Porumbeii erau oamenii mici care voiau să-mi acapareze
universul, iar eu eram hotărât să nu le permit asta.
Arma avea un încărcător de 14 bile cu o greutate metalică adițională care
să simuleze greutatea cartușelor adevărate și mi se potrivea perfect în mână.
- Pot să
îl testez?
-
Nu
aici. A răspuns destul de surprins proprietarul.
-
Am
înțeles...
-
Și să
aveți grijă că dacă jefuiți vreo benzinărie sau ceva replica e fidelă și la
proces se consideră ca o armă adevărată.
-
Nu
plănuiam să jefuiesc pe nimeni, dar mulțumesc oricum.
Am ieșit zâmbind- Take care, there are vultures, vultures everywhere și
instinctiv am dus mâna la buzunar ca să verific dacă mai am încă portofelul la
mine. Pe drumul de întoarcere m-am tot gândit ce fel de om ar putea fi
proprietarul unui magazin de replici airsoft- un om care mi se adresează cu
dumneavoastră, dar care în același timp mă consideră capabil de jaf armat. Oare
există un fel de onoare a căzăturilor? Poate că în pușcărie toată lumea e like
a sir... habar n-am.
..........................................................................
În ziua care a trecut de când am cumpărat pistolul m-am antrenat destul de
mult- a trebuit să insist pentru că mereu bila se ducea puțin mai jos și mai în
stânga punctului în care ocheam eu, așa că trebuia să mă obișnuiesc să
compensez deviația. Am tras la țintă în casă până m-am asigurat că sunt destul
de precis, după care am început să împușc direct porumbeii. Nu mi s-a părut a
fi ceva deosebit de greu, iar rezultatele au fost imediate- două focuri bine
ochite și tot stolul a plecat pe blocul de vis-a-vis. E adevărat că revin și
trebuie gonite periodic, dar de-acum păsările s-au obișnuit să mă recunoască și
să fugă înainte să trag în ele.
Oricum lucrurile stau mai bine- pot să-mi pierd liniștit timpul în fața
televizorului fără să mai fiu întrerupt. De pe un post pe celălalt mereu
reportaje fie despre ninsoare, fie despre niște proteste anti-guvernamentale
din Piața Universității. E un fel de orgie a jurnalismului amatoricesc- știrile
vin la tine fără să mai faci nimic- nu trebuie decât să te duci la fața locului
și să descrii scena. Câți metri de zăpadă, câți protestatari, eventual cum cele
două evenimente interacționează- poate că zăpada împiedică protestele, poate că
protestele îngreunează eforturile de curățare a carosabilului și cam atât. Pe
canalele străine, dintre cele două evenimente ninsorile erau singurele capabile
să capteze interesul reporterilor. Au vorbit destul de mult despre comunități
izolate și despre marea care înghețase. Din felul în care erau filmate,
imaginile îți lăsau impresia că totul stagnează, că oamenii hibernează sub
mormane de zăpadă înghețată așteptând parcă vremuri mai bune. La știrile de
afaceri s-a discutat impactul economic al schimbărilor climatice- experții
considerau că nu e exclus să apară o nouă clasă de oameni care au rămas fără
slujbă pentru că drumurile blocate nu le-au permis să meargă la serviciu. În
alte țări în care populația a avut din totdeauna o condiție fizică bună și o
atitudine combativă în fața intemperiilor, așa ceva nu ar avea cum să se
întâmple. În spațiul ex-comunist însă, toți comentatorii erau de acord că datorită
stilului de viață deficitar oamenii nu au forța corporală necesară pentru a-și
săpa o potecă afară din propriile case. Pierderile datorate acestul fenomen
erau estimate la 0.5% din PIB doar în primul trimestru...
Cumva m-am simțit mai bine gândindu-mă că nu voi mai fi singurul care
stagnează din cauza propriei neputințe. Sigur, restul oamenilor au ajuns așa
fiindcă sunt lipsiți de abilități fizice, în timp ce handicapul meu e mai
degrabă social, dar cu toate astea am simțit că se naște un nou nivel de
unitate- frăția celor izolați de propria ineptitudine.
În ce privește protestele de stradă, lucrurile mi se păreau mult mai puțin
importante. În primul rând singurele teliviziuni care au raportat despre ele au
fost cele private, care tind oricum să aibă o atitudine anti-guvernamentală și
care cu siguranță au exagerat dimensiunea mișcărilor. Pe lăngă asta, până acum
nu am simțit vreodată o solidaritate puternică față de con-naționalii mei și
sunt sigur că nici ei nu ar fi capabili de așa ceva.
E posibil ca problema mea să fie cu oamenii în general, nu spun, dar cred
că masele de români îmi sunt în mod special străine. Olandezii spre exemplu
mi-au sugerat întotdeauna niște câini viguroși și veseli, lipsiți de
profunzime, dar și de griji. Cu toate astea, în cazul lor unitatea în fața unor
adversari de temut mi-a părut drept ceva intrinsec uman- o datorie care nu
poate fi discutată sau refuzată. În cazul unei catastrofe orice disensiune se
suspendă și solidaritatea primează chiar și în relație cu inadaptați ca mine.
Cu românii însă lucrurile stau cu totul altfel. Bănuiesc că încă de la
început poporul a fost lipsit de genul ăla de coeziune tribală insurmontabilă.
Am fost și rămânem o nație atomizată. Femei hiper-protective și mioape în
preocupări și griji copulează cu bărbați deplorabili atât fizic cât și
temperamental. Majoritatea masculilor sunt plictisitori și labili, în ultimă
instanță incapabili să se opună umilințelor și agresiunilor la care sunt supuși
zilnic de societate. Din cauza asta femele ajung să domine castrator dar
totodată să fie temătoare pentru că știu că partenerii lor nu sunt capabili să
le protejeze. Progeniturile acestor cupluri cresc fiind convinse o dată de
propria importanță și apoi, desigur, de faptul că indivizii din jur nu caută
decât să-i submineze. În final devin niște hiene care sfâșie eficient pe
oricine pentru un avantaj oricât de mic. Solidaritatea într-un astfel de mediu
e practic imposibilă.
...................................................................
Din curiozitate am sunat un amic ca să aflu dacă a trecut pe la
Universitate ca să vadă protestele. Conversația a fost scurtă și probabil
inoportună. Prietenul mi-a spus că a trecut pe acolo de câteva ori, dar că nu a
văzut nimic. Mai mult, întrebarea l-a mirat destul de tare fiindcă era sigur că
nu văzuse nimic despre asta nici la televizor. Cert e că nu prea avea timp să
discute cu mine- era în oraș, lumea râdea în jur... mi-a închis destul de brusc
și m-a lăsat întrebându-mă dacă amuzamentul era cumva făcut pe seama mea. Știu
că e absurd și că genul ăsta de egocentrism ar trebui depășit în adolescență,
dar după cum e deja destul de clar, evoluția mea de până acum nu s-a petrecut
tocmai ca la carte. Din când în când nu pot evita asemenea derapaje
solipsistice.
.........................................................................
Din cauza frigului, înainte să mă culc am băgat în priză și caloriferul
electric pe care îl păstram în debara pentru orice eventualitate. În timp ce
îmi făceam o cană de ceai am început să aud din ce în ce mai multe zgomote de
unelte din fața blocului. Toată treaba crescuse gradual destul de mult timp
înainte ca eu să observ că se întâmpla ceva. Uitându-mă pe geam am constatat că
practic toți oamenii care aveau mașinile blocate în zăpadă hotărâseră să le
dezgroape în același timp. Zeci, poate sute de lopeți sincronizate într-un
balet muncitoresc care nu avea cum să nu îți aducă aminte de filmele ceaușiste
de propagandă. Cu toate că momentul era pregnant ireal, toate lucrurile s-au
desfășurat calm și armonios până când oamenii au hotărât să se urce în mașini
și să plece.
Sincronizarea perfectă a făcut ca o sută de autoturisme să încerce să intre
în trafic în același timp, fapt care a produs un ambuteiaj colosal. Claxoane și
injurii crăpau în noapte, parcă pentru a desființa complet speranța unei
rezolvări constructive și amicale. Desigur, animați de gălăgie porumbeii și-au
reînceput huruitul. La fel ca oamenii din stradă, păsările fuseseră de mult
îmbolnăvite de stilul de viață urban la care nu s-au putut adapta. Poluarea
luminoasă, larma permanentă, hrana necorespunzătoare și chimicalele din aer au
transformat o pasăre care în mod normal se ascundea în crevasele unor stânci
imposibil de escaladat, într-un mic monstru profitor și murdar.
Deși am golit un încărcător întreg în direcția porumbeilor, în final m-am
retras în sufragerie în spatele mai multor uși închise. Am adormit în fața
televizorului, cu pistolul pe piept și cu reportaje despre ninsoare pe
fundal...
..........................................................
M-am trezit transpirat și târziu- e aproape două... nu înțeleg cum de am
reușit să dorm atât de mult, dar îmi amintesc că pe parcursul nopții m-am
trezit de mai multe ori. E mult prea cald, cele două calorifere par să își fi
făcut treaba încă prea bine. Îl închid pe ăla electric și deschid un geam,
înainte să mă duc în bucătărie ca să beau ceva. Porumbeii sunt ca de obicei
acolo, indiferenți și gălăgioși aproape că nu se mai mișcă orice le-aș face. Mă
întorc în cameră și constat că într-un fel sau altul geamul s-a închis la loc-
nu e doar apropiat, e chiar închis cu mânerul... Nu are prea mult sens.
Căldura devine din ce în ce mai iritantă, mi-am dat jos tricoul și acum mă
lupt să scot fereastra din balamale- nu înțeleg cum s-ar fi putut închide
singură, dar nu vreau ca lucrul ăsta să se mai repete. Patrulez prin casă, e
cald peste tot- mai rău ca vara, frigul de afară nu pare să mai pătrundă deloc,
oricât aș încerca sunt izolat perfect.
Aerul condiționat nu funcționează, dar asta nu mă miră- cu siguranță aparatul
de afară nu e făcut să pornească la temperaturi atât de mici, palele sunt
probabil înghețate și pline de zăpadă. Nimeni nu s-a gândit că va exista
vreodată o persoană care să aibă nevoie de aer rece în mijlocul unei ierni
geroase.
Ies pe geam ca să mă răcoresc- în jurul meu ninge puternic- un viscol pe
cinste, nu văd pe nimeni în jur, deși e mijlocul zilei. Câteva mașini parcate
pe ici pe colo, dar nici un om... Pun mâna pe Walther ca să mă mai joc cu
porumbeii- n-o să mă răcoresc, dar măcar o să fiu ceva mai satisfăcut. Ochesc
ca de obicei, puțin mai la dreapta și puțin mai sus decât ar trebui. Greutatea
încărcătorului are un efect liniștitor, replica din mâna mea e unul dintre
puținele lucruri pe care mă mai pot baza. Apăs trăgaciul și arma bubuie
puternic- mult mai tare decât de obicei. Instantaneu pasărea ochită
explodează într-un nor roșu de
măruntaie și pene. Restul porumbeilor zboară înainte ca eu să pot înțelege ce
s-a întâmplat- un clinchet metalic urmează, probabil cartușul ejectat de armă.
Prin gura pistolului fumul lăsat de praful de pușcă ars se amestecă leneș cu
aburul scos de țeava încinsă.
E liniște și eu sunt complet nedumerit. Nu atât speriat, cât complet
bulversat- mai întâi geamul care se închide singur și acum asta- pare o glumă
proastă, dar cine ar putea să fie în spatele ei? Locuiesc singur și ușa e mereu
închisă cu cheia. Prietenii mei nu fac niciodată chestii de genul ăsta și
oricum în ultima vreme chiar nu cred că mai sunt în vreun fel interesați de
compania mea- ce ar avea de câștigat?
Mă duc în bucătărie ca să mă asigur că nu a fost o halucinație- zăpada
adunată în balcon e pătată de sânge și pot să văd urma lăsată de glonte în
peretele blocului. Urlu, dar în jur nu e nimeni care să mă bage în seamă.
Liniște peste tot... Dar de ce nu e nimeni în jur? De când mă știu nu mi-am
văzut nici unul dintre vecini. Acum că mă gândesc mi se pare foarte curios. De
ce locuiesc singur în bloc? Mai mult decât atât- de ce locuiesc singur la mine
în apartament? Sunt sigur că pe hol, după sufragerie, am mai văzut o cameră-
până acum nu mi-am dat seama de asta, dar sunt convins că apartamentul în care
stau are două dormitoare. Nici nu are sens să verific- e un fapt, la fel cum e
clar că afară ninge și că soarele răsare în fiecare dimineață. Probabil că nu
locuiesc singur. Mai sunt oameni, trebuie să fie- poate părinții mei- la urma
urmei dacă mă gândesc bine nu pot să îmi amintesc momentul în care m-am mutat în propriul apartament; și oricum,
de unde aș avea bani de întreținere sau de mâncare? Cine a umplut frigiderul?
Nu-mi amintesc să fi mers la cumpărături în ultima vreme...
Sigur cineva mă tolerează și mă întreține; cel mai probabil e vorba de
părinții mei care lucrează mereu, zile în șir- poate că dorm la serviciu, sau
poate că vin acasă după ce mă culc eu și pleacă înainte de a mă trezi. Dacă mă
gândesc bine are ceva sens, oricum mai mult decât ideea că mâncarea apare din
senin în frigider... Dar la urma urmei asta nu explică treaba cu pistolul. Cu
siguranță ei nu au nici un interes să glumească pe seama mea în felul ăsta- cu
ce motiv ar da ei o armă adevărată fiului lor de 23 de ani care își pierde
zilele agitându-se între internet, bucătărie și televizor? Ei probabil că sunt
dezamăgiți de stadiul în care am ajuns, probabil că de asta mă și evită- sunt
tolerat, dar nu agreat, cel puțin atât mi-e clar. Un foc de armă într-un
cartier rezidențial n-ar face decât să agraveze lucrurile- riscă să atragă
atenția vecinilor sau poate chiar a poliției- nici o persoană atât de preocupată
de carieră și de păstrarea discreției nu ar dori asta.
Nu pot decât să trag concluzia că altcineva urmărește să mă discrediteze în
fața lor și a comunității: uitați-vă la el, un adult neadaptat și neproductiv,
un rebut social care își parazitează familia- ar trebui să fie lăsat să se
descurce singur, selecție naturală, do or die etc... De vină e Ugarte, sigur el
e- mi-a dat intenționat o armă adevărată, sau poate că a reușit să o schimbe
între timp, a aflat adresa mea de pe factură, a venit într-o seară cumva- sigur
are prieteni care se pricep la deschis uși.
Cum de am fost atât de naiv?
Vultures everywhere... În loc să-mi ia portofelul, ăsta mi-a dat o armă. M-a
lăsat pe mine să fac toată treaba- într-una din zile o să vină aici când vor fi
și părinții acasă, o să pozeze în victimă, o să spună că m-a avertizat (la urma
urmei nici n-ar trebui să mintă prea mult). Vrea să se insinueze în familia
mea, să-mi ia locul, să mă dea afară- o să pară un om de încredere, antreprenor
și bine integrat, chiar prosper. Prin comparație eu o să arăt ca un dement
retardat emoțional, un copil deprimant care încă mai împușcă porumbei pe
balcon. Însă dacă până acum am fost tolerat, cu siguranță de data asta părinții
vor considera că am întrecut măsura- se obișnuiseră să fiu inofensiv și ușor de
ignorat, dar acum am pus mâna pe o armă adevărată- fără voia mea am fost
proiectat în lumea adulților și sunt nevoit să joc după regulile lor.
- Te-am
prins bulangiule, futu-ți morții mă-tii! Ha ha... credeai că mă faci? Eu vă
știu pe toți băăă... Am urlat- poate chiar mă aude, poate că a pus microfoane,
nimic nu e exclus.
Trebuie să ies din casă, e în continuare prea cald și acum a devenit chiar
periculos, naiba știe- poliția mișună peste tot. Dacă sunt microfoane Ugarte
sigur a aflat ce se întâmplă și a dat un telefon anonim la secție... Ies din
casă și fug pe scări în sus; deschid ușa de la acoperiș cu un glonte și ies în
viscol. Sunt învăluit de abur, dar sub tălpi simt zăpada rece. Cumva cred că
din totdeauna am știut că situația mea era doar una temporară. Mai devreme sau
mai târziu realitatea dură avea să se verse deasupra mea într-o formă sau alta-
mă mir chiar că am rezistat cât am rezistat. Les jeux sont faits, iar eu nu am
cum să câștig, pur și simplu nu m-am potrivit cum trebuie în univers. Nu-mi
rămâne decât să mai golesc un cartuș din Walther-ul meu- trebuie să nimeresc
bine... Sau aș putea să mă arunc peste margine, să mă las înghițit de crivăț-
poate că nici n-o să ating solul, pur și simplu o să fiu purtat de vânt și o să
mă congelez încet. N-ar fi rău, mai ales că și așa încă mi-e foarte cald. Pe
deasupra e posibil ca ăsta să îmi fi schimbat iar arma cumva- nu stiu cum, dar
nu exclud nimic. O să ajung să-mi trag în cap cu o bilă de plastic, o să apar
la știrile de la ora 5: un tânăr șomer care locuiește împreună cu părinții a
încercat azi să se sinucidă cu un pistol cu bile... Am de-a face cu o lichea
care nu numai că vrea să profite, dar vrea și să mă umilească, să-mi fure
ultima urmă de demnitate...
-
Ai
auzit muistule? N-o să mă împușc în cap.
Măcar atât am și eu voie să aleg. Poți să-mi furi viața, dar de murit tot o să
mor cum vreau eu.
Sper ca până jos să înțeleg unde am greșit și ce aș fi putut să fac în loc
ca lucrurile să iasă bine. Sar
