Pereții goi țiuie.
Știu asta pentru că îi ascult și
îi privesc zi de zi.
îi urmăresc cu atenție, ca un
proiecționist care își verifică filmul
cadru cu cadru.
Și filmul meu e gol și repetitiv.
mă consumă și se închide în jurul meu.
Fiecare cadru gol certifică suspiciunea
că și următorul cadru va fi tot gol;
iar fiecare următor cadru gol...
în fine, ați înțeles cum stă treaba.
cu timpul nimic nu mai scapă dintre pereți.
eu exist exclusiv în acest spațiu și în acest moment.
eu exist exclusiv pentru film. am uitat când am început
și nu știu când o să mă termin.
eu trăiesc exclusiv pentru film și pentru cadrul de acum
și pentru următorul cadru.
țiuitul simplifică lucrurile. țiuitul îmi spune să nu clipesc
să nu respir
să nu mă mișc
să nu vorbesc.
uneori respir pentru că trebuie.
uneori clipesc pentru că nu pot să nu clipesc.
nu vorbesc.
uneori încerc să mă mișc, dar uit și mă așez la loc.
următorul cadru ar putea fi important,
următorul cadru ar putea schimba totul.
cu toate astea știu că pereții sunt goi și că
filmul meu, dacă există, există în altă parte.
