ghetourile, sau după caz cartierele de blocuri comuniste, constituie un spaţiu semi-public. oamenii strămutaţi din zonele periferice ale unui imperiu colonial (sau din nou după caz din mediul rural) încearcă să păstreze un mod de viaţă clar nepotrivit mediului în care se află; astfel o serie de activităţi de la benignele murături la persoane care cresc turme de capre la oraş transformă cartierele în comunităţi unite după reguli diferite de cele la care te-ai aştepta într-o metropolă.
lumea face grătare în faţa blocului, plantează legume, ascultă muzică tare joacă fotbal nu pentru că nu înţelege distincţiile ci tocmai pentru că simte nevoia unui spaţiu de trecere între apartamentul depersonalizat şi oraşul violent.
problema apare când limitele se estompează într-o aşa de mare măsură încât devine periculos să intri într-un cartier periferic pentru că indigenii te pot considera drept agresor. până acum din ce am observat încercările de limitare a extinderii libertăţilor din spaţiul privat în spaţiul public eşuează. nu îmi pot imagina o soluţie elegantă, dar încă mă gândesc...
