îmi pare că dacă satisfacerea unei dorinţe produce o stare neliniştitoare de conflict cu sinele, atunci acea dorinţă trebuie cu atât mai mult satisfăcută. echilibrul şi liniştea nu sunt obţinute din autocenzură- programele în 12 paşi care la final nu îţi mai permit să te confrunţi vreodată cu obsesiile tale sunt pentru indivizii slabi şi incapabili de introspecţie.
până la eliminarea lucrurilor care te împing la satisfacerea nejustificată a pulsiunilor libidinale nu ai de ales decât să trăieşti cu ele; altfel rişti să nu scapi niciodată.
indiferenţa faţă de excese am impresia că nu poate fi cultivată conştient- ea rezultă dintr-o înţelegere profundă a propriei persoane şi se impune spontan, astfel încât ceea ce până cu câteva momente înainte era o nevoie fizică devine un lucru complet insipid.
cenzura venită din zona supraeului păstrează conflictul- armonia presupune lipsa viciului dar şi lipsa înfrânării.
de aici încep să greşească toţi indivizii ascunşi în mânăstiri care îşi impun castitatea sau postul. înţelegerea lui dumnezeu este atât de departe de ei...
cum poţi spune că ai devenit mai bun dacă încă trebuie să te lupţi cu tine?
