chiar şi aşa tot mă gândesc la domnii de pe acoperişul blocului din faţă care par să pună la cale un mic atentat asupra ordinii publice. curând, foarte curând, vom vedea busturi de imperatori în drumul lor spre câinii de pe trotuar. până aici nimic nou. aceeaşi lume cu o singură faţă, netransparentă, în care rămăşiţe de suburbanites patrulează lejer centura de asteroizi din jurul blocului meu.
copiii sub clar de lună marşează la vibrafoane în mansarda secretă printre vechi fiare uitate şi, deci, lipsite de orice putere, într-o formă de jam session colocvial care numai pentru protoistorici nu pare altceva decât o orgie sinistră între nori de bolovani uitaţi matematic acolo pentru un nou centru de univers.
aici lucrurile stau însă altfel. videocultura ne creşte din scurgerile seminale ale oedipei maas, ale domnului din colţ şi ale bătrânului care de curând încerca să vândă la intersecţie flori uscate în semn de simpatie eternă pentru soare, după ce asclepios l-a lăsat baltă într-o cafenea beat, destul de curată cât să nu merite mai mult decât atenţia câtorva asceţi şi a unui grup de saxofonisti beţi.
sâmbăta asta nu mai aşteptăm decât mitraliorii din capătul turnului sau, cu alte cuvinte, moartea.
