zece morți

1.

Pentru prima dată în drum spre casă de la păscut vițelul rămâne în urma mamei atras de pietrișul umezit de la marginea drumului.

Trebuie să-i fi părut că descoperise o comoară sclipind hipnotic în clar-obscurul ultimelor clipe ale zilei.

După câteva momente în care încearcă cu neputință să ia cu limba lumina neînțeleasă, vițelul ridică privirea în căutarea mamei dar este în loc absorbit de coama portocalie a Soarelui care apune în meridianul de sânge. Vede tumultul coroanei cu trombe de materie erupând înfiorător pe toată suprafața, e pătruns de haosul cosmic care palpită necuprins de minte, care dă cu indiferență viață giuvaierurilor din drum copacilor pășunii mamei pământului întreg.

Mânat de inteligența sa animală copleșită, vițelul pășește înspre Soare dincolo de marginea drumului și se prăvălește surd în râpă. Oasele îi pleznesc înăuntru, membrele fragede i se frâng de cioturi de copac și pietre nepăsătoare.

A doua zi omul care îl stăpânea găsește vaca mugind besmetic pe marginea drumului și vițelul mort în albia secată, cu câțiva câini în jur care deja îi sfâșiaseră stomacul și care acum se certau pe măruntaie.

2. 3.

Vara, în pustiul câmpiei, mansardele își coc fioros conținutul. În locul pădurilor întinse, în locul crângurilor și oazelor firave care le-au urmat, în locul satelor semi-urbane care aglutinau cândva livezi în ele, acoperișuri metalice întorc cu trufie tembelă lumina soarelui către cer.

Înăuntrul lor se animă umorile locatarilor și ale puzderiei de paraziți și nevietăți cu care aceștia se înconjoară. Cămări înflorite de mucegai, larve proaspăt eclozate ale diverselor insecte-companion ale lăcomiei noastre, saci de gunoi fierbând plin prin bucătării, diverse unguente, cosmetice și parfumuri care se întrec grețos în emanațiile lor sintetice, toate caută să se combine tăcut cu propriile noastre duhori, batjocuri ale umorilor alchimice, copturi biologice stârnite când corpurile umane nu își împlinesc natura, când oamenii trăiesc puțin și frânt, gârboviți de nevroze, atrofiați de modernitate.

Fără să știe de toate astea, într-una dintre mansarde pisica Puca, neagră și cândva fâșneață, se încumetă într-un târziu să se hrănească. Nu atât pentru ea, cât pentru ultimul pui pe care îl mai alăpta, Puca își înfrânge neliniștea și mușcă timid din obrazul stăpânei prăbușite în sufragerie. Perforează colțul gurii întredeschise și apoi se retrage un moment. E înfricoșată de ochiul care încă clipește, dar întărâtată de gustul sângelui. Se apropie din nou cu curaj și sfâșie o bucată mai mare de carne. Maxilarul superior e dezvelit călește, din noul hotar al obrazului se scurge acum sânge continuu. Pisica se duce într-un colț al camerei să-și mănânce captura, puiul o urmează orbește.

Cu două zile în urmă, când din cauza unui atac cerebral rămăsese imobilă pe podea, Eugenia spera că va muri repede. Pe undeva spera, de fapt, că nepoata ei Victoria o va căuta și îngrijorată că nu o poate găsi va suna cu promptitudine la vecini și ulterior la salvare. Victoria era însă ocupată, iar Eugenia a murit încet, de deshidratare, la o zi după ce pisica începuse să îi dezvelească obrazul drept.

- Băga-mi-aș pula, îți mai dă baba aia bani să-i iei prăjituri?
- E nebună aia, dusă, nici nu mai știe, data trecută mi-a dat 200, a-ntrebat dacă ajunge, îți dai seama?
- Hai frate, du-te pe la ea, să băgăm și noi ceva azi, joacă Realu, pula mea, mergem și noi în Vamă, ceva.
- Stai bă, s-o-mbârlig, cu sărumâna, cu alea alea, nu mă zori.

Vecinii, care aveau o copie a cheii de la intrare, au găsit-o pe Eugenia moartă într-o baltă de urină deja evaporată dulceag și cleios. Cu adevărat îngrozit de fapta pisicii, unul dintre ei a aruncat-o pe geam împreună cu puiul. În vremuri mai bune Puca ar fi știut să aterizeze fără să se rănească. Recent însă grădina blocului începuse să fie înlocuită de o parcare. În cădere pisica s-a izbit de o bordură înaltă și și-a fracturat maxilarul. Neputând să se mai hrănească a murit înfometată după o săptămână. Puiul a avut un șold luxat, dar a primit suficient lapte cât să rămână în viață până când a fost găsit de Victoria, care l-a dat unei colege inimoase de serviciu.

4.

Ia uite-o fază. Fii atent lângă mal, sub undiță, vezi broasca? Știi că astea explodează?
Dacă le înțepi când se umflă... ia să vezi... Uite, ia cangea asta și dă-i în ea când face balonașele alea de se umflă.
Nu așa, înțeap-o... Hai că aia ai speriat-o, s-a băgat în stuf. Uite, uite aici... Așa, da bagă tare că numai ai zdrobit-o puțin, dă-i din nou! Dă-i Miluțule, că fuge!
Ehh și tu acum, dacă n-ai prins-o din prima când era umflată normal că nu explodează... numai moare.

5.

În ajun de sfântul Ilie, Miron încă mai avea câțiva ari rămași de cosit. La 73 de ani împliniți nu-l lăsaseră puterile și nici pofta de muncă, așa că pe la 7 dimineața urca deja cărarea spre fâneață. Pe sub brazii și paltinii la fel de înalți ca în copilărie, Miron mergea liniștit, pregătit de lucru. Coasa bine bătută și potrivită după felul lui era pe umăr, cutea la brâu în teacă, în mâna stângă o sacoșă gata de cu seară în care pe lângă slană, ceapă, brânză, pâine și apă mai pusese și o sticlă mică de palincă și un cuțit pentru mâncare.

Cum se apropia de bucata lui de pământ cu iarbă trifoioasă frumos înflorită, mirosind plin și proaspăt în răcoarea dimineții, Miron se gândea că poate la anul ar trebui să-l cheme pe Vali cu stupii câteva săptămâni, că sigur ar scoate miere bună de aici. Se gândea și că ar trebui să înceapă cositul ceva mai devreme, ca să fie sigur că apucă iarba să se și otăvească cum trebuie - cine știe, la anul poate o să aibă și un vițel, doi.

Cu drumul terminat, Miron și-a agățat sacoșa de creanga unui măr văratic care se înfiripase de niște ani chiar în mijlocul fâneței și s-a apucat de lucru. În ritmul lui bătrânesc dar susținut a început să umple câmpul de brazde lungi și destul de drepte. O dată la câteva zeci de metri cosiți se oprea să mai ascută lama, cam la o jumătate de oră făcea o pauză mai mare și se ducea la măr să bea niște apă.

Pe la 12 când începuse soarele să dogoare s-a oprit pentru prânz. Slana a tăiat-o frumos în felii subțirele, la fel și brânza, ceapa a crăpat-o în pumn și a rupt-o apoi în bucăți mai mari. După ce și-a terminat masa a luat o gură de palincă și a rupt din pom un fruct care se copsese mai bine.

Tolănit în brazda coasei, Miron își mânca mărul și se uita peste sat și ulițe, la casele răsfirate printre fânețe, la locurile în care viețuise atâta vreme, înota cu gândul pieptiș în apa pârâului rece, se avânta ca în copilărie, gata să se suie în pomi și să se ascundă în căpițele proaspete, alerga dincolo de dealuri spre adâncul pădurii, cotrobăia prin viziuini de arici, gonea alături de lupi și de vulpi, se înălța printre crengile copacilor, deasupra coroanelor, zburda ca șoimii spre crestele munților, se aduna și se desprindea înmiit în toate vietățile locului, era liber sub soarele blând, neînfrânt.

6.

- Bă Mircică, să știi că bunică-tu a fost mare om, a făcut multe pentru țara asta, nu ca jigodiile astea de acum - și uite, până și statul ăsta rupt în cur a fost la înălțime. Spune tu Mitrane, ai mai văzut așa înmormântare?

- Dom'le, au mai fost, dar și domn' general a avut ceva frumos, a venit muzica militară...

- Mitran i-a fost soldat lu' nea Ghițu, tu știi? Prin '42 parcă...

- Da, așa e, mare om a fost.

- Da și mare bagabont, nu?

- Nu știu, dom'le.

- Eee, parcă tu nu umblai pe vremea aia, numai pizdă și băutură, știu eu ce zice lumea...

- Eu chefuiam... și ei, ofițerii... dar nu ne amestecam. Dumnealui avea și alt cerc, cu legionarii, preocupări serioase, nu așa.

- Cu legiunea, cu legiunea, dar mereu a fost pe fază. Din Cotu' Donului s-a-ntors cu Tudor Vladimirescu pe tanc...

- Nu, cu Horia, Cloșca și Crișan, cu Valter Roman.

- Pfoai, băi Mircică fii atent, jidanii ăștia cad mereu în picioare. Și-acum tot ei joacă țara asta și noi le batem din palme...

- Lasă că și din aplaudat sare banu'.

- Nu zic, păi ce am eu la Alexandria n-are nici Parisu' - teren de tenis, casă cu piscină, tot ce-mi trebuie. Ia să vii o dată la mine băiatule, să vezi ce te dregi. Două săptămâni... numai soarele și tenisu'! Aici la stânga, nu? Auzi, dă-mi și mie din spate de pe ușă sticla aia de apă...

 - Stai! Stop! Ducuțule, ce faci măi?! Doamne ferește, tu nu l-ai văzut pe cetățeanu' ăsta? Doamne maica domnului, l-ai ologit!

 - Băga-mi-aș pula să-mi bag, de unde-a sărit babalâcu'?

 - Om în etate, păi se poate?

 - Stai... hai, lasă-mă și tu, dă să-l sun pe Niță până nu vine echipaju', să nu-mi trimită niște vite sau vreun scandalagiu.

 - Nu mai bine suni la prefect?

 - Lasă, dă-l în pula mea pe ăla, că-mi scoate ochii că m-a ajutat cu fii-mea la facultate. Niță e băiat de comitet, știe cine-i umple portbagaju'...

7.

În timp ce își spunea numele și numărul de telefon chelnărului de la cafenea, Mirabela se gândea pentru a nu-știu-câta oară că se face de rușine... toți parcă se uitaseră ciudat la ea. Proastă maică-sa, dar mai prost taică-su care s-a făcut preș și a lăsat-o s-o boteze după un jeg de film comunist - trebuie neapărat să-l schimbe în altceva, i-ar sta mult mai bine ca Miruna, sau poate Mara...

Pentru că nu mai aveau Crowd Control, Mirabela-Miruna-Mara și-a luat un ristretto dublu și o apă tonică. Lângă băuturi a deschis laptopul și a început să se uite peste niște ecrane în Figma - o interfață pentru back-office-ul unui client din America... în fine, nimic wow, dar era la început. Se gândea la MacBook-air-ul cu care lucra și la cât de cool era, aproape nou, din 2017, primit chiar de la sediul din State, SF. Pusese pe el câteva stickere random, tot felul de chestii tech, nu chiar creative, dar vroise să acopere cumva urmele lăsate de stickerele dezlipite de fostul proprietar.

Se gândea și la perechea aia de Balenciaga negri, sneakerși, parcă erau la reducere acum pe b-mall - nu - poate pe ăla american... dar acolo era livrarea scumpă... și oricum poate ar fi mai bine să meargă mai mult pe normcore, low-key, poate ceva vintage, parcă brandul n-ar da bine nici la birou, oamenii din State sunt mai pe BLM, AOC, Bernie, trebuie să învețe să check her privilege.

Unde să meargă diseară? A tot fost în Eden de i se făcuse rău, o știa paza pe nume... Mai bine în Linea, e cool și e aproape, câteva minute de la Kretzulescu...

În Linea era full, așa că Mirabela-Mara-Miruna a trebuit iar să se întoarcă acasă din Eden. Uber-ul a lăsat-o în capul străzii, ca întotdeauna, pentru că în sărăcia ei de cartier nu te ducea nimeni până în fața porții - prea multe gropi, n-ai unde să întorci etc. După plecarea mașinii, în timp ce încerca să navigheze dezordinea străzii desfundate fără să-și strice flip-flopșii Tory Burch tocmai veniți de pe Farfetch, Mirabela-Mara-Miruna a reușit să uite că depozitul de construcții de la colț ține poarta deschisă toată noaptea. Mirabela a uitat de asemenea de haita de câini care păzea depozitul și care acum i se apropia din spate într-un galop gălăgios.

Când într-un târziu și-a început fuga haotică sprea poarta casei, unul dintre șlapi i s-a prins în buza asfaltului răsfrânt deasupra unei gropi bătrâne și a proiectat-o în apa caldă a unei băltoace de vară. Ultimul gând înainte ca dulăul tărcat din fruntea haitei să o muște de umăr a fost amintirea copilăriei în care obișnuia să alerge desculță pe același asfalt, atunci tânăr, încins de soarele tare...

Restul haitei o atacă deja frenetic, un câine mic, negru, îi smulge urechea dreaptă împreună cu o fâșie din scalp. Dulăul din frunte acum își scutura puternic capul și antrenează corpul Mirabelei într-un fel de agitație scălâmbă, dans al unei marionete care mai atârnă de o singură sfoară. Restul câinilor încearcă să o apuce de coapse, de gambe, dar mișcările imprevizibile imprimate de dulău fac ca mușcăturile lor să aterizeze pe lângă. Într-un târziu agitația se încheie și fiecare animal apucă să își ia partea.

Corpul Mirabelei primește venirea ambulanței chircit embrionar în propriul sânge, cu hainele sfâșiate și un umăr dislocat, cu materia împuținată de haita flămândă.

La înmormântare, pe lângă familie au venit și mulți colegi români - secretara din București a adus o coroană frumoasă de flori pe care era scris în engleză - iar unul dintre șefii din San Francisco, un portorican foarte prietenos, s-a gândit chiar să facă un dial-in, dar pănă la urmă a renunțat pentru că diferența de fus orar era mare și la el se făcuse deja ora pentru ieșit în oraș.

8.

La 7 și ceva seara Gustav Mahlerplein își dezvăluie pe deplin nepăsarea pustie. Odată ce mulțimile de rigoare pentru orice cartier de afaceri sunt re-absorbite peste noapte de sistemul de tranzit, brutalismul hipermodern al locului își intră în rol, dezbărat de forfota biologică de peste zi. În începutul nopții, luminile lăsate strategic aprinse ca să sugereze activitate continuă strălucesc neprimitor și rece.

Neînălțat de aspirații utopice, privat cu rigoare calvinistă de orice fel de ornamentație frivolă, cvartalul de zgârie-nori e brăzdat parcă sarcastic de străzi numite după compozitori moderni: Debussy, Britten, Gershwin, Bernstein, Mahler iar. Totul aduce a incantație eșuată, tentativa unui urbanist mecanic de a plămădi un mic Manhattan doar enunțând ritos nume, făcând aluzii transparente la clădiri faimoase, așezând totul într-un fel de broadway boogie-woogie constipat și rău proporționat.

De urâțenia asta zdrobitoare Emil a fost măgulit când a venit în zonă pentru primul interviu de după terminarea facultății. El a luat ceea ce era de fapt un cutremur al sufletului drept reflecția internă a unei măreții copleșitoare, iar panica subconștientă că ar putea să-și trăiască zilele aici a trecut drept convingere că i se dezvăluie o cale sigură și prosperă în viață. Părinții s-au bucurat când într-un târziu a fost acceptat la un internship - Leif Erikson al lor, primul din familie plecat în Occident, își găsiste Vinlanda. Fiul chibzuit și temător al unui neam atomizat, rătăcit ca o icră de crap în apele reci ale țării de jos, își găsiste locul între niște stânci primitoare.

Însă implacabil fracturile interioare au continuat să se înfiripe, nepotrivile aparent întâmplătoare au continuat să se adune. Cu toate că departamentul de HR l-a asigurat că a fi primul angajat străin din companie e un lucru entuziasmant, singurul rezultat tangibil al acestui atu extraordinar au fost multele prânzuri mâncate în singurătate. Cu toate că munca peste program și lipsa de pretenții au fost des lăudate de superiori, an după an evaluările din decembrie au adus măriri simbolice și felicitări sincere pentru ceilalți colegi care urmau să fie promovați. Cu toate că părinții credeau că din birou se vede marea și că e mai frumos decât acasă pe faleză, de la etajul 16 al Symphony Offices orizontul nu bătea decât până în întinderea suburbană a Amstelveenului.

La 7 și ceva seara la sfârșitul lui martie în lumina asfințitului Gustav Mahlerplein e brăzdată hipnotic de umbrele norilor joși și iuți aruncați după obicei de zeitățile locului peste stăpânire. Singur Emil iese din clădire și se îndreaptă în liniște spre metrou. Pe peron când vede intrând în stație 50-ul de Gein își face pentru prima dată curaj și sare în fața trenului.

9.

De dinainte să fie pădure și câmp, teren agricol, margine de oraș, locul a fost al graurilor înmiiți în stoluri bătrâne cu minți kinestezice ale căror balet vesperal punea zi după zi ordine între cer și pământ. În urma umbrei lor epoci întregi natura a palpitat liniștit și neîntrerupt, s-a menținut în echilibrul ei fractalic și blând.

La un moment dat însă, o geometrie străină s-a întins peste loc. Pădurile au fost tăiate, ierburile și arbuștii au ars, animalele au fost alungate din hotarul lor, graurii s-au refugiat nedumeriți în văzduh. Sub dansul lor au fost aranjate petice de vegetație uniformă, ruptă din ansamblu, care a început să se nască și să moară după ritmul mașinal al omului. După o vreme, din noua ordine a lanurilor au început să se aglutineze rețele ortogonale trasate mecanic, crăpate în pământ, turnate din beton și asfalt. Vrejurile rectilinii au rodit treptat mici construcții pestrițe, adaptate orașului, dar cu sufletul altor vremuri. Locuitorii fuseseră așezați din satele câmpiei și aduseseră cu ei cât putuseră din înțelepciunea trecută. Casele au înflorit din lutul de dedesubt, din grinzi tăiate și uscate din timp, uneori din cărămizi cumpărate sau cărate pe șest din fabrică, din țigle roșii și plăci de azbociment.

O vreme graurii și-au căutat locul în grădinile de zarzavaturi, în prunii, cireșii, corcodușii plantați strategic prin curți, în ocazionalele grădinițe cu flori. Ființele noi stăpâneau însă cu gelozie. Stolurile au fost otrăvite, gonite, uneori chiar capturate și consumate. Locul graurilor s-a împuținat, dar nu a dispărut. Câmpurile neocupate de la marginea cartierului au rămas ale lor și un fel de pace strâmbă s-a așezat peste lucruri.

În cuiburile lor încropite eclectic oamenii erau poate uneori fericiți. Își petreceau zilele muncind cuminte în port sau la șantierul naval, în magazine și școli și fabrici, pe vapor sau chiar prin miezul birocratic al statului socialist. Se schimbau înjurături și certuri, rețete de prăjituri, semințe de roșii, sticle de vin și țuică, pește, unelte și bucăți de lemn și metal. Prin grădini zburdau copii și câini, pisici, găini, porci, mai rar câte un cal sau o vacă, în câteva locuri câteva capre.

În marginea lor stingheră graurii își duceau mai departe dansul. Pe lângă ei dar cumva cu muțenie și nepricepere, ființele noi încercau și ele să găsească ceva. După fazele lunii sau poate după anotimpuri, uneori rigid în momente fixe ale anului oamenii se înveșmântau diferit și roiau timp de câteva zile, după care se linișteau din nou - mici scântei care nu reușeau să aprindă vreun foc în întuneric. Singuri copiii mai veneau după recoltă să înalțe zmeie pe câmp, să alerge neînfrânt cu privirea în cer.

Cu timpul însă, peste loc a început să se lase un fel de frig de neexplicat. Copiii au început să se ascundă în case, animalele au încetat să se nască-n grădini. În locul oamenilor au apărut exoschelete iuți și impenetrabile și aerul a început să sclipească electric. Câmpurile de la margine au fost iar înlocuite, acum de întinderi pustii de asfalt semănate cu depozite enorme, populate de creaturi mecanice care se agită haotic și nepăsător.

În ordinea din urmă graurii nu și-au mai avut locul. S-au stins în tărie și după ei nu a mai rămas nici un dans.


10.

Mă îndepărtez de mulțime în direcția toaletelor de la capătul plajei, aceleași la care nu aveam voie să merg când eram mic pentru că era murdar și pentru că maică-mea nu avea încredere în țiganca de la intrare care distribuia hârtia igienică. Clădirea mică de ciment e temporar abandonată, deschisă fără taxă, tefeliștii de festival nu trebuie să ceară să-și facă nevoile și nu au de ce să dea socoteală cuiva pentru ce le rămâne în urmă.

Din aurorele electronice de afară trec direct în întunericul facerii lumii. Calc în urina, voma și emanațiile seminale ale unor acuplări furtive, un fel de zoaie primordiale care vestesc victoria inexorabilă a entropiei.

Îl văd imediat după ce mă spăl pe față, înalt și olandez, șleampăt și veselit de băutura ieftină, aruncat cumva de haos la îndemâna mea. Micul meu dușman de corporație, omul care m-a făcut să pierd un joc pe care nu încercam să-l joc, care a știut la glumele cui să râdă, care a știut cum să calce pe alții pe cap ca să se înalțe în ierarhia meschină a capitalismului târziu, din cauza căruia a trebuit să plec turbat ani de zile de la birou, care în final m-a zrdobit fără ca eu să fi opus vreodată rezistență.

Înțeleg de-o dată că în înțelepciunea lui tenebroasă Demiurgul a permis o fărâmă de timp și spațiu în care eu să-i fiu arhonte aproapelui meu, dușmanului meu. În capsula de ciment eu sunt Savaot.

Cam pe când începea să mă salute mă arunc sălbatic spre el. Îi apuc gâtul cu ambele mâini și îl împing spre perete, o clipă privește cu nedumerire, apoi imediat cu ură, ură că a fost prins pe picior greșit, ură că o ființă subalternă a îndrăznit să atace. Îi apăs traheea cu podul palmei drepte iar el încearcă să-mi scoată ochii din orbite cu toată puterea, țin ochii strâns închiși și aplec capul în față ca să-i slăbesc priza, reușesc, își adâncește unghiile lăsate lungi în scalpul meu, simt cum unghiile i se rup, simt cum din brazdele săpate stângace începe să mi se prelingă sângele. Cu ochii încă închiși mă apropii cât pot de mult de fața lui și mușc cu putere, strâng până aud cum dinții mei decupează o bucată de carne, îmi desfac fălcile și scuip peticul desprins pe podea. Din traheea pe care încerc să i-o sfărâm se aud urlete zbârcite, în privire văd în sfârșit groaza. Am înfrânt. Mâinile i se zbat scălâmb, picioarele i se înmoaie și nu îl mai susțin cum trebuie. Mă aplec în el, îmi proptesc antebrațul de-a latul gâtului și apăs cu toată greutatea. După câteva minute chinuite moare.

Ies singur în noapte, stăpân peste lume. În câteva ore țiganca venită la muncă va măsura rodul fandangului nostru funest și va înțelege.

mă agăț de ultima stâncă din viață

 și îmi tai cu stânga

trei degete de la dreapta

cât să mai rămână un

clește pentru făcut

șchiop semnul crucii.

și cu semnul crucii

iau lama și tai flanc curat

în marmelada trupului,

iau picioarele din șold,

stânga de deasupra cotului.

 

tu te uiți de pe pod

cu mila aia a ta 

întristată și rece 

cum plutesc ca o cefalopodă 

tranșată-n neant.

vino, e dansul din urmă

Suie-te Evă
crăcită totemic
peste privirea mea,
peste gândirea mea,
intră-mi în carne
cu ghearele de sucubă
nesăturată,
șoptește-mi tenebre
cu limba-ți străveche,
fă-mă să cred
că ne facem pereche.

Cât caut în tine
tăcut universul,
Evă flămândă,
nu-ți uita sensul,

rupe din mine
membre uscate,
sufocă-mă ca o silfidă.

înghite-mi plămânii pe
nerăsuflate,
sfâșie-mă
cu zâmbetul tău de timidă.

ia-mă bucată,
pleacă în zbor,
fă-mă să cred că
eram
nemuritor.

ce mai rămâne?

M-aș decoji ca să văd de unde a
înflorit putregaiul.
Aș da la o parte fascicul după
fascicul de mușchi, aș seca
stomacul de sulf, vezica
de fiere.

Să vedem, de unde vine
duhoarea stătută și rece?
E ceva închegat într-un ventricul?
S-a copt vreun cuib de năpârci
pe unde răsuna vocea?
ce este?
s-a ofilit vreun plămân și de-asta
expir trecut?

Dar în cochilia de sus? Ascunde
gelatina aia gri și cleioasă
vreo tumoare cafenie ca un
cocoloș încăpățânat din
cacaua cu lapte?

Și dacă dau totul

la o parte și văd

și pipăi și gust și 

nu descopăr nimic?

Ce mai rămâne?

Aș vrea să știu

de unde a înflorit

putregaiul.

pentru toți numai de bine

O listă incompletă de indivizi cu apucături care mă enervează:

 - Oamenii care miros a detergent. Voi nu știți să fiți ființe cu puls? Când te-a făcut mă-ta, te-a spălat repede cu săpunel ca să nu puți a pizdă? Fii și tu om cu carne și sânge care miroase puțin a ceva, nu jucărie gonflabilă cu privirea sticloasă, marinată în Cocolino.

- Șlapii purtați în oraș. Așa știi că nu există Dumnezeu, că universul îi suportă pe oamenii care clămpăne lipicios vara în oraș. Sper să vi se prindă talpa aia clefăitoare în lanțul bicicletei și să vă terminați viața într-un accident penibil, bun de pus pe Youtube sau /r/sămoriînsânge.

- Hipsterii care cred că e interesant să mergi în picioarele goale prin oraș. Uite-te la mine, îmi permit să trăiesc în cea mai salubră parte a Amsterdamului, unde nikkerii lumpeni spală strada cu șampon că altfel îi sodomizează șuțștafelu' postmodern. Sunt un spirit liber și când am fost la Burning Man anul trecut mi-a spus un șaman cum să țin chakrele pe mama Geea. Fă, ție-ți trebuie un concediu în Cambogia la reeducare ca să ai voie să împarți trotuarul cu mine. Marș și te-ncalță!

- Turiștii care cred că e amuzant să meargă cu bicicleta în concediu prin centru. Terminați din toate țările, uniți-vă! Sper să vă moară toate plantele de-acasă cât vă spargeți voi capul cu iarbă ieftină și clincăiți din clopoțel mergând ca pișatu' boului în cârduri interminabile de biciclete închiriate... Parcă asist perpetuu la reuniunea internațională a clubului oamenilor născuți cu cordonul ombilical de gât.

- Bărbații olandezi de 50+ în trafic. Nefutuți de la ultima glaciațiune, simțiți că vă suflă-n ceafă ăștia tineri; da, știu, e nașpa la haită, dar asta nu e o scuză să-mi tai mie fața de-a-n pulea și să mă mai și claxonezi după! Îți urez să te-aștepte nevastă-ta acasă ca-n fiecare seară și să te ignore copiii până o să dea demența-n tine și o să te livreze la azil ca pe-o canapea îmbâcsită.

- Bărbații care umblă cu șosețelele alea invizibile care alunecă sub călcâi. Trage bă ciorapu' stalinist până la genunchi pe tine, ce, ți-e rușine că ai coaie?

- Ochelarii de soare purtați în Olanda, când nu e soare. Știu, te-a făcut mă-ta middle class și crezi că e OK să mergi ca sociopatu' pe stradă fără să-i lași pe alții să te privească în ochi. Dacă te-aș prinde la înghesuială te-aș lua la ciob, neapărat Ray-Ban, ca să ai motiv pe viitor să-ți acoperi mecla tot timpu'.

- Oamenii (tineri) care zic chestii de genul „Noi tinerii ne-am dori...”. Noi tinerii ne-am fi dorit să nu i se rupă lu' tac-tu prezervativu' în noaptea aia când a confundat-o pe maică-ta cu secretara bunăciune de la economic. Așa nu mai ajungeați homunculi nedoriți dați spre creștere la vreo mătușă domnișoară bătrână care să vă facă să credeți că auto-referențierea generalizant pompoasă e o formă de discurs acceptabil și nu dovada unei minți și simțiri înlemnite, îmbătrânite prematur și cu totul inadecvate lumii în care trăiți.

vor urma și alții...

eu n-am fost niciodată rău

Îți amintești cum ne 

dansa tinerețea cândva,

în după-amieze uitate

sub soare, îmbrăcată 

din desene-animate,

cum scobea caise cu 

mâna murdară și

scotea miezul ăla de

migdală-amară, așa 

credeam noi...

ții minte de ce te juleai? 

când cădeai la baschet și fotbal

că jucai cu tenișii chinezești 

cumpărați din Obor...

când te uiți la copila asta,

la mișcarea ei deșănțată,

la privirea eșuată-și-tulbure-înclinată

și auzi în vocea ei fiara turbată care

încă nu știe că îți vine din urmă,

că te vrea și te caută 

CE SIMȚI?

latră bilica, 

latră-ți viața aia scoasă din fabrica de unde apune soarele, de unde ies visele pentru copiii puțini la minte, latră cu vocea ca lama dogită, ca să amețești următoarea generație de animale docile, 
choke me daddy știi că te las chiar dacă-s rea, eu sunt sus de jos, vorba aia, dă-mi la maro tati, să curgă roșu pe nas, să mă julesc la genunchi, 
flotează în fața invizalinului meu totemic, ține-mi saliva reverențios în palmă, să-ți iau copiii-n pulă tati, baaad gaaï, să-ți bubui visele-n vintre, să vin peste voi pe vârfuri ca excavatoru', 
ca ăla mare, devoratoru' de lumi, să vă pun copiii la muncă ca să aibă cu ce să-mi cumpere merch-ul ironic galben albastru te sufoc ca pe porumbeii roșii am învățat metafore criptice despre sex, nu mai e ca pe vremuri, dă-i în mine ca-n scânduri dă-i în mine, lărgește-mi cercul meu cel strâmt, știi ce zic?

duuh

Nudge

... da și să vezi, e foarte curat și organizat acolo. E adevărat că și plouă mult și spală străzile, dar și ei îngrijesc totul cum trebuie.

- Auzi, dar boschetari sunt pe acolo? Că uite cum e la noi, ți-e și frică să stai cu geamurile jos la stop.

- Nu vezi picior de homeless... tocmai asta-i chestia, că mă întrebam și eu cu colegu' ăsta grec cum se face că nu sunt deloc. Și ne gândeam noi că poate au toți bani, sau primesc case gratis de la stat sau ceva...

- Păi și nu?

- Nu, fii atent. Cum vorbeam noi la terasă m-a auzit un olandez de lângă și mi-a explicat care-i faza, că cică prin anii '70-'80 erau o groază de boschetari și drogați și lumea nu-i mai suporta. Miroseau urât, arătau nașpa, mai și furau, cerșeau, îți dai seama.

- Păi da' cum, fix ca la noi acum.

- Da, doar că la ei lumea s-a supărat rău, că știi cum sunt ei, germanici așa, mai cu reguli, cu de-astea; și au început oamenii de capu' lor să-i mai curețe de pe străzi. Îi mai luau în portbagaj să-i ducă la marginea orașului, unii le mai dădeau foc, sau doar le luau mâncarea și hainele ca să moară mai repede...

- Da, dar să te iei cu ei e periculos cred, că dacă sar ăia la tine cu un cuțit, sau cu ac cu SIDA sau ceva...

- Da, plus că îți dai seama că oamenii obișnuiți nu știu cum să facă asta cum trebuie, ieșea cu gălăgie, uneori se mai găsea și câte un nebun să apere boschetarii, să-i bage în casă... Prin '87 a fost chiar un scandal mare că niște băieți de liceu au dat foc la o femeie care dormea într-un hol de bancă noaptea. Și au făcut stricăciuni mari, au stricat și un bancomat, au ars banii, a cerut banca despăgubire de la familii...

- Ce tâmpenie frate, scandal cu banca...

- Ehh și după asta ce-au făcut a fost să demareze niște programe publice de eutanasiere.

- Aha, civilizat... de la primărie?

- Da, cu ceva subvenție de la guvern zicea tipu'... Și ce fac acum e că dacă îi văd pe stradă care nu muncesc, n-au familie, casă etc. îi iau și îi duc la un centru. Și acolo stau o vreme și dacă vrea cineva poate să-i scoată pe propria răspundere.

- Aha, probabil și cu amendă mare dacă ajung ăia iar pe stradă.

- Îți dai seama! Oricum mai nou cică le pun cip și ai aplicație de la primărie ca să-i urmărești...

- Frate, băi și la noi ăștia le mai și dau ajutor social de-ajung toți drogații și țiganii să se-mpuiască!

- Nuu, acolo oricum și dacă ies sunt sterilizați.

- Și nu face scandal UE-ul, ceva?

- Ehh, sterilizarea cică e voluntară, da' cam toți semnează, că și ăia care îi ridică nu vor chiar așa să se trezească cu surprize după.

- Da, da...

- Ehh, da' oricum, dacă nu-i ia nimeni într-o lună gata, la săpun. Adică cică nu fac săpun sau ceva. În majoritate aruncă tot ce rămâne. Doar oasele le mai folosesc pentru schelete la ora de biologie, sau exponate la muzeu.

- Auzi, da' eu cred că asta ar trebui să facă și cu toți colorații ăia, arăbițoii teroriști, negroteii care stau pe ajutoare...

- Păi bine, că ei nu discriminează rasial, că nu e voie oricum. Dar îți dai seama c-au băgat bine frica în ăia. Nu mișcă unu-n front. Să vezi și pe stradă ce politicoși sunt, zic bună ziua, îți deschid ușa...

- Nu ca la noi unde dă piranda cu puradelu' după polițist.

- Ha ha, tare astea.

- Nu știi? că e și pe Youtube...

- Nu știam, ha ha, ce caterincă.

- Păi mai e mult până ajungem și noi la nivelul lor... Da' ia spune, altfel cum a fost? Ce ți-ai luat de pe acolo? Am auzit că au super țoale, toate brandurile... și electronice mai ieftine...

de la mine, potopul

Am fost zilele astea de mai multe ori prin preajma catedralei antisacre a neamului, namilă înnegurată, urâtă lui Dumnezeu, depășită în grandoarea dementă doar de marea cicatrice de glonte a Bucureștiului, Casa Poporului.

Tot ce-mi doresc când văd clădirea asta e să reușesc într-o zi să intru acolo în naos cu vezica plină, să-mi deschid șlițul și să mă piș diluvian, să ajungă covoarele de catifea muiate ca Văcăreștiul, să alunece babele neatente, să se ude popii nervoși pe poala sutanei, să se bălăcească copiii veniți la spovedanie în udul meu.

Vreau să mă piș și la vii și la morți, să li se stingă flăcările, să le mucezească moaștele, să le plângă icoanele cu lacrimi de chihlimbar, vreau să vină și Patapievici să-l iau la papion, să vină patriarhul să-i mozolesc barba lacomă, vreau să umplu nava cu urină, să fiu Noe pe anti-arcă, să plutesc în propriul prea-plin până mă îmbrățișează Pantocratorul...

În clipa noastră de comuniune o să se audă trâmbițe și catedrala se va nărui ca zidurile Ierihonului și valul de urină va mătura tot, din pământul curat se va naște alt oraș și altă lume și Bucureștiul nu va mai fi urât Domnului și noi vom deveni liberi.

[Live for livr.] Ep7: ... să bem vin, să mâncăm mure

De câteva luni de când am început să ascult mai serios folclor și muzică lăutărească, am descoperit motivul recurent al cârciumii din pădure. La prima vedere povestea e simplă: mulți s-au prins că pădure rimează la fix cu mure așa că îi tot dau de cum le place lor la cârciuma din pădure, să beau vin să mănânc mure. Cam așa e la Victor Gore, Gheorghe Turda (de evitat) și chiar Fărâmiță Lambru (deși Fărâmiță o zice cu simțire grea).

Ce m-a surprins însă e versiunea Fraților Petreuș, care reușesc să găsească cel mai profund sens al acestui topos. Cârciuma din pădure pentru ei nu e un spațiu concret, așezat pe marginea vreunui drum și animat de călători chercheliți, ci un loc interior, adânc, în care te retragi solitar:

Dragă mi-i crâșma-n pădure,

Că beu vin și mănânc mure.

De se-ntâmplă să mă-îmbăt,

Numai crengile mă văd.

Face-mi-aș o cârciumioară,

În pădure-ntre izvoare.

Unde-i umbră de făget,

Să tăt beu să nu mă-îmbăt.

Să beu vin cu mentă creață,

Și să dorm la mândra-n brațe.

Să beu vin cu rujmalin,

Și să dorm la mândra-n sân.

Unde-i umbră de făget,/ Să tăt beu să nu mă-îmbăt are sens fix pentru că la cârciuma din pădure e imposibilul din adâncul visului, tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte, e la mîndra-n brațe cu vinuri parfumate ireal, a warm safe place/ Where as a child I'd hide, fericirea pierdută de dinaintea trezirii... iar pe drumul înapoi știm că ne vom aminti de lumea sfâșiată din care ne refugiam, de mândra care nu e a noastră, de pustiul care sunt ceilalți oameni... de Bătrâna care ne va aștepta cu liniște și căreia îi vom spune doar where do we go now, oh, where do we go now?

Cu cine?

- Du-te bă-n pizda mă-tii, ce treci așa ca mortu`?

- Hai frate, ești chior, nu vezi că sunt pe trecere?

- Să-mi bag pula-n familia ta, vrei să mă dau jos la tine?

- Hai, dă-te, futu-te-n gât de grăsan scârbos!

- Băi fraților, da voi ce aveți, ați înnebunit? Liniștiți-vă, ce dracu`!

- Hai se bagă și poponaru` ăsta ca musca-n căcat!

- Poponar e tac-tu bă, care te-a făcut!

- Doamne, Mariane maică, da` cum să vorbești tu așa, e om în etate, e păcat
mamă...

- Taci bre, nu vezi cum e ăștia?

- Da! Panarama asta care trece cu mașina pe roșu, bă pesedistule, iei la muie cu iconițele tale din mașină cu tot!

- Handicapatule ce ești, alea e sfințite de la mânăstire... și io nici măcar nu votez, mi-e scârbă de toți, că toți fură...

- Asta așa e... și mie mi-e scârbă de vreau să și plec din țara asta, să mă cac pe ea...

- Da, da, și mie mi-e scârbă, de la domnu` Vadim n-am mai votat, că el doar putea să ne scape de mafie... Băiatu` meu uite umblă după servici, nu găsește...

- Dacă toți vrea șpagă, pile...

- N-ai domne cu cine, n-ai cu cine...

- Așa e, n-ai cu cine...

- N-ai, dă-i dracu`...

vremea noastră

Îmi amintesc de cum mă simțeam târziu în mai, cînd stăteam după prânz la semi-internat.
Prea devreme în zi ca să plec acasă, prea târziu în anul școlar ca să mai am răbdare.

Prin ferestrele larg deschise, de afară se simte potențială, o vară,
freamătă frunze și mă cuprinde lumina înaltă, aud mingi de baschet
și porți care se deschid, mașini care pleacă spre locuri mai libere
și știu că viața va fi a mea, că lumea mă va aștepta după ore cu bucurie
și eu voi sări cu elan, voi trăi cel mai bun an, voi simți apusuri sclipind,
voi aluneca neatent pe iarba în rouă, voi ține în mine o iubire nouă
și voi veți fi vii și vom dansa ca focuri bengale, de la noi s-or aprinde
furtuni tropicale, în lumea noastră vom fi titani, vom sări munți, vom zbura ani,
vietăți fără frică, vietăți fără vină, vom alerga în clipa felină, vom exploda colosal înspre bolta senină

noi vom fi tot ce n-am fost

noi eram tot ce nu vom fi

fiindcă trăiam în cel mai bun an,
trăiam în cel mai scurt an.

cântă nebunul
pe stradă,
    e omul cu ochiul
    golit

spune adevăru-ntr-o doară,
trece și nu s-a oprit.

După Gheorghe

Săptămîna asta a murit Andrei Gheorghe. De când am aflat de asta, am descoperit treptat că Gheorghe chiar a contat pentru mine. Am (re-)ascultat ediții de 13-14 și Midnight Killer, am văzut interviuri și i-am citit postările. Mi-am amintit cum în primii ani în care am aflat de el oscilam între a-l detesta și a-l considera cel mai cool om de pe pământ. Când mă enerva mi se părea că e un dobitoc îngâmfat și superficial care atacă fără motiv. Când nu mă enerva era pur și simplu cel mai tare... Apărea în Jos Cenzura, fuma iarbă, îndrăznea lucruri care și acum ar fi la limită.

Mi-am dat seama zilele astea că la un moment dat, nu știu când - poate spre începutul liceului, Gheorghe mi-a intrat în cap ca un fel de reper. De multe ori de-a lungul anilor când am formulat câte un gând, o opinie, o impresie m-am aflat întrebându-mă ce ar spune Gheorghe despre asta. Dacă aș suna la 13-14 și i-aș zice ce tocmai am spus mi-ar răspunde sau mi-ar tăia telefonul? Omul avea mereu replică și contraatac. Nu îndura prețiozitatea, lenea intelectuală, vorba găunoasă, înjurătura fără motiv. Își formula ideile fluid și elegant, uneori te năucea cu salturi erudite și cu fente scoase din fluxul conștiinței. Mai mult însă, el încerca să educe și să aducă valori venite puțin din viitor. Încă de prin '90 și ceva îi provoca pe ascultătorii care spuneau că detestă țiganii, homosexualii etc. "Auzi frate, da' știai că eu sunt țigan evreu ungur homosexual?" Pac, interlocutorul trântea telefonu în furcă...


Cred că pînă la urmă Gheorghe nu a prins bine tocmai pentru că a vrut să ridice nivelul prin provocare. Manifestarea unei inteligențe intransigente era de fapt un lucru generos... mai ales în România, unde oamenii nu prea sunt scoși din ale lor. Polemizarea e mai întotdeauna luată drept atac la persoană, așa că dacă vrei să nu superi trebuie să taci și să lași de la tine. Gheorghe a înțeles însă că a nu provoca o idee proastă e o formă de condescendență și pe undeva de auto-suficiență: "Ehh, eu sunt clar cu 7 clase peste voi așa că nu-mi mai bat capu'..." Sau cine știe, poate nu a înțeles asta, dar îi plăcea să se ia în gură cu lumea :))

E păcat și puțin dezarmant că în toți anii ăștia el a cam rămas mereu prost înțeles și pe dinafară. Cred că ocazionalele salturi în divertisment comercial le-a făcut tocmai pentru că România nu a reușit să ofere încă (lui și altora) o piață pentru idei cu adevărat diferite, și pentru că nu poți trăi doar din postări pe FB și conversații cu prietenii.

Cu toate astea mi-ar fi plăcut să văd mai multe lucruri scrise de el, mai multă substanță așezată. Din interviuri și emisiuni poți să întelegi ce dorea omul să facă, dar în final rămâi cu o impresie nu neapărat complet închegată sau digerată. Gheorghe ar fi trebuit să fie mai mult decât un om de media. Ar fi fost mai bine pentru el și pentru noi toți.

În final cred că dacă vrem ca Andrei Gheorghe să rămână cumva relevant trebuie ca și noi să provocăm mai mult și să ne lăsăm mai ușor scoși din zona de comfort intelectual și emoțional. Trebuie să citim și să citim mereu lucruri noi, pentru că numai așa acumulăm muniție. Trebuie să ne cizelăm ideile, să le ascuțim bine și să le scoatem la atac de fiecare dată. Nu cu ură sau cu arțag, ci cu simț ludic și oricând dispuși să cedăm dacă contra-argumentul e mai bun. Trebuie și să fim mai puțin temători, să nu ne mai gândim tot timpul la ce-ar spune mama, tata, bunica, șefu', domnu' Isus dacă ne-ar auzi. Noi trăim și gândim pentru noi, iar ei dacă ne înțeleg și ne iubesc o să se deschidă și o să ne accepte până la urmă... Iar dacă nu... Pac, tai firu' și iei următorul apel ;)


P.S.: de gust, ultima emisiune radio cu A.G.

Instantanee

 Câteva fotografii făcute de-a lungul timpului cu telefonul. Cu riscul de a îmi acorda prea multă importanță, le-am adăugat și titluri.

Viitorul e acum

The secret in their eyes

Păzitorul arcanelor

Artistul și opera sa

Coloana din umbră

The Witness

Fratele și nefratele

adon ra

Zbor
și sub mine se întinde oceanul
secret al țărilor joase.

Orașe și câmpuri,
păduri și șosele
sunt un giulgiu subțire
aruncat peste
ochiul limpede al
jumătății ascunse.

Mă urmărește soarele
criptic.

Lumina tăcută caută,
vrea să îmi indice direcția.
Dispare după un pâlc de copaci,
sclipește viu dintr-un iaz,
se vede pe sub câmpuri inundate.

Soarele de jos e oglinda mobilă
a celui de sus,
dar mă îndeamnă spre ceva ce
eu nu pătrund.

Fug rectiliniu,
împins de industrie,
un ou pasiv
purtat de albatrosul mecanic.

Sub mine soarele fuge și el.

Vremea micilor uitări

Mici scăpări de memorie imprimă ritm zilelor mele amorfe.
Dimineața după trezire îmi amintesc fără efect că în seara de dinainte ar fi trebuit să pun periuța electrică de dinți la încărcat.
Cînd mă urc pe biciletă îmi amintesc că ar fi trebuit să dau cu niște WD40 pe lanț, dar pentru că mă grăbesc spre serviciu o las pe după-masă.
La birou încerc să mă apuc de lucru, dar mintea îmi fuge la cele 5 conversații care se poartă concomitent în jurul meu. Scot căștile și încep să caut muzică pe telefon, dar îmi dau seama că nu am mai împrospătat playlist-ul de cel puțin o lună. Când voi ajunge acasă voi uita pentru cel puțin a treizecea zi la rând să șterg câteva albume de Deep Purple și să pun niște jazz si Aerosmith.
La 18:30 ies din clădire în ploaie și îmi amintesc că ar fi trebuit demult să îmi iau niște pantaloni impermeabili pentru mers pe bicicletă. Aproape la fiecare ploaie îmi amintesc de pantalonii ăștia...
Întors acasă uit să pun rufe la spălat, uit să duc gunoiul, dar îmi amintesc că ar trebui să spăl vasele. Cum nu prea am chef o las pe mâine...
La culcare uit, ca în fiecare seară, să mă clătesc cu apă de gură după ce mă spăl pe dinți și, desigur, să pun periuța electrică la încărcat.
Munca și rutina mi se lăbărțează peste viață până la punctul în care scot din orizontul meu de atenție toate mărunțișurile astea diurne. Uneori parcă mi-e teamă că lucrurile o să degenereze și că o să încep să uit din ce în ce mai multe, până la punctul la care toate o să se rostogolească unele peste altele și o să mă dea afară din propria viață...
Uite totuși că acum mi-am amintit de periuța electrică :)

unu

Adorm.
În confuzia caldă
un moment sunt treaz.
Întunericul e clar,
îi aud pe vecini.
Ciocnesc pahare,
trăiesc.
Aș putea să mă scol,
dar nu am de ce.
Miroase rece, albastru.
Adorm.

The Finest Music

Acum câteva luni am găsit o carte de poezie irlandeză la o lichidare de stoc a librăriei americane din Amsterdam. Dacă la prima vedere mi s-a părut că am de-a face cu o antologie de versuri pentru muzica tradițională, acasă mi-am dat seama că de fapt cumpărasem poezie monastică medievală, în general compusă în secolele viii - xii.

Deși unele texte sunt a bit heavy on the Jesus, câteva mi se pare că au o calitate neobișnuită care le apropie cumva de haiku. Mai jos, exemplele care mi s-au părut memorabile (toate sunt traduse din irlandeza veche):

Bell

Little bell

clinking through the gusty night:

sweeter your call

than a wanton girl's moan of delight.

sec. ix, trad. Patrick Crotty

Mo Ling's Way

When I find myself with the elders

I lay down the law against fun;

when I wind up with the clubbers

I go-go like the youngest one.

sec. x, trad. Patrick Crotty

Advice to Lovers

The way to get on with a girl

Is to drift like a man in a mist,

Happy enough to be caught,

Happy to be dismissed.

Glad to be out of her way,

Glad to rejoin her in bed,

Equally grieved or gay

To learn that she's living or dead.

trad. Frank O'Connor

[Isém linn indiu]

Such a lovely day

I pause to let the sun's rays

illuminate my page

sec ix, trad. Maurice Riordan

Sliabh Cua

cold mountain rough feral black

wolves and winds howl in its glens

howl about its high places

the stag bellows in autumn

in bewilderment of gold

herons sit by its waters

sec. ix, trad. Thomas A. Clark

Ca bonus, câteva versuri din viziunile lui Mac Conglinne, un fel de Parpangel irlandez ceva mai erudit:

We reached a fabulous fort

with ramparts of thick custard

on the other side of the water.

A drawbridge made of fresh butter,

the embankment of harvest wheat,

the palisades of juicy rashers.

[...]

the stringy drapes of dry meat,

over a threshold of croutons.

Its wall was made of cottage cheese.

[...]

There was a well of wine at the back

and a stream of mead and mulled ale.

No tastier watering hole.

There were hops for brewing stout.

On top of all that was a spring of malt

brimming from the floor.

sec. xi, trad. Greg Delanty

Condiția intelectualului marginal

Mai cu câteva săptămâni în urmă, scufundat în stupoarea dulce a intervalului de aur Crăciun - Revelion, am petrecut câteva ore bune pe youtube căutând muzica raw, real, underground a marginalilor din România. Interlopi de rang secund care baladează în pușcărie, zilieri care cântă la un șpriț într-o zi caldă de vară, un unchiaș cardiac și cirotic care aduce putin a Richie Aprile și care improvizează pe uliță, în colb. Oamenii adevărați pe care nu numai că îi ingorăm dar îi și disprețuim.

Dintre ei toți, Fănoiu de la Medgidia, lăutar semi-boschetar, puțin la minte dar cu simț, cu swing chiar, m-a împins spre o nouă și mai profundă înțelegere a lucrurilor. Ascultați mai întâi (dacă nu ați făcut-o deja) La mișto te iau, melodie chipurile a lui Sorin Copilul de Aur (deși ceva mă face să cred că o astfel de melodie a emanat dintr-un alt strat decât cel al maneliștilor de consum), în interpretarea lui Fănoiu.

Versurile complete urmează:

La mișto te iau cum vreau eu,

La misto te fac, nu mi-e greu.

Două vorbe și te-am amețit

Te fac din cuvinte, nici nu știi ce te-a lovit.

Poți să fii în lei miliardar,

Sau în euro milionar,

Poti să ai lire sterline

Că tot fac mișto de tine.

Lumea la picioare poate să-mi stea

Da' eu nu plec capu-n fața ta.

Poți să pui mascații toți pe mine

că tot fac mișto de tine.

Acum, lăsând la o parte prima reacție de dezgust și dezaprobare, gândiți-vă puțin la postura pe care o adoptă Fănoiu. Lumea la picioare poate să-mi stea [...] că tot fac mișto de tine este, dincolo de componenta ludică, o afirmare a intransigenței intelectuale depline. Pauper și la voia sorții, Fănoiu ne spune nu numai că nu e dispus să facă vreun compromis, dar chiar că va fi mereu în ofensivă, caustic și zeflemitor cu toată lumea.

Amintiți-vă doar de cinicul boschetar Diogene, care atunci când Alexandru cel Mare i-a oferit îndeplinirea oricărei dorințe, nu a cerut decât ca Alexandru să se dea la o parte din lumină ( Once, while he was sitting in the sun in the Craneum, Alexander was standing by, and said to him, "Ask any favour you choose of me." And he replied, "Cease to shade me from the sun."  din Viața lui Diogene, trad. C.D. Yonge). Gândiți-vă la cum trebuie să fi reacționat lumea când, vândut în sclavie, Diogene a zis: Pe mine să mă cumpere cine are nevoie de un stăpân (Hermippus, in his Sale of Diogenes, says that he was taken prisoner and put up to be sold, and asked what he could do; and he answered, "Govern men." And so he bade the crier "give notice that if any one wants to purchase a master, there is one here for him.", idem). Ce era Diogene pentru atenianul de acum 2400 de ani dacă nu un aurolac tupeist care nu știa unde-i e locul? Dacă ați fi trăit pe atunci poate că i-ați fi dat și voi un șut în coastă și o flegmă-n freză. Până la urmă unul ca el cu siguranță puțea rău, era puțin dus, murdar și umbla cu mai mulți câini după el decât Brusli de la Gara de Nord.

Mai mult, chiar și tata lor Socrate tot din cuvinte te făcea. Chiar dacă era ceva mai spălat și ceva mai elevat decât Diogene (deși o încasa și el, mai ales de la nevastă), esența de om care nu are decât idei și cuvinte e aceeași. Ce vreau eu să spun nu e că orice marginal e filosof, ci doar că consecvența și puterea intelectuală ies la lumină tocmai când orice fel de protecție, orice fel de ajutor sunt înlăturate.

La mișto te iau nu este o manea ordinară tocmai pentru că eul liric de acolo transmite prin gura știrbă a lui Fănoiu această esență a intelectualității, anume că cel care doarme sub stele și bea apă din căușul palmelor dar îndrăznește să îl facă din cuvinte pe împărat este nu numai un intelectual pur, dar și un iluminat.

The little things

Ahh, în dimineața grea ce dulce e lumina telefonului mobil; sclipirea electrică te scoate din bezna iernii hiperboreale și zăbovește pe retină suficient cât să te aducă înapoi la simțire.

Și după odioasa rutină matinală cât de dulce e răsplata șosetelor flaușate care urcă până la genunchi și îți îmbrățișează pulpa ca doi pui pufoși de urs koala... Astea sunt bucuriile mărunte ale vieții urbane de amploiat cu normă plină.

Clinchetul cristalin și precis al backlock-ului de bicicletă, vocea temperată a unei actrițe venite din nordul Angliei care încearcă aproape cu succes să își mascheze accentul cu received pronunciation în timp ce citește ediția de săptămâna asta a The Economist, enervarea self-righteous pe care o simt când nu sunt de acord cu vreun articol care laudă cu nerușinare vreun robber baron postmodern... these are a few of my favorite things.

Îmi mai place în zilele cu soare să mă uit de la fereastra biroului la sclipirile luminii reflectate în valurile plăpânde produse de canalboat-urile care trec prin fața clădirii. Dacă privești cumva pieziș sclipirile astea încep să semene cu blițurile care se declanșează în tribunele stadionului cînd face Bolt un nou record mondial. Pentru câteva momente peisajul se dizolvă și asiști la explozia unui milion de supernove...

Tot în zilele cu soare fac o plimbare pe canale, pe lăngă casele plutitoare ale yoghinilor care se călesc înotând în apele relativ curate și relativ reci ale Amsterdamului, sau pe cheiul de lîngă IJ, la umbra pacheboturilor mari cât un aisberg care vin să-și depună icrele consumeriste gata de eclozare... În zilele bune mii de neaveniți se răspândesc din pântecele navei masive și gonesc spre centrul orașului sperând să poată răscumpăra ceva din umanitatea pierdută la prima tinerețe.

Spre după-masă de multe ori mă împărtășesc din brioșa cu stafide și vanilie păstrată de la masa de prânz, sau cu vreun sandvici făcut în grabă la buza frigiderului. O gustare la ora 4 te ține în viață până la terminarea programului, poate și puțin după. Pe la ora asta, dacă am chef, mai urc câteva etaje ca să-mi fac norma (brățara de sport cumpărată recent e nemilloasă, dacă faci mai puțin de 10 etaje pe zi nu primești trofeu).

După toate astea, la finalul zilei, când bezna a avut timp să se instaleze și să-mi inducă un fel de anxietate ușoară, mă refugiez într-o altă îmbrățișare arctică, a ursului prietenos de pe cutia de Sleepytime, infuzia astrală inventată prin anii '60 de câțiva hipioți americani care cu siguranță înțeleseseră cât de greu îi va fi unui cvasi-balcanic să supraviețuiască la paralela 52 fără ajutor botanic.

Adormit moale în poala ursului, înainte să închid ochii mă mai uit o dată la brățara de sport, la stelele care sclipesc timid atunci când pornești modul de noapte, la semiluna albastră care îmi promite încă o dată că o să supraviețuiesc și zilei de mâine...

Despre absolvire

Mă uitam zilele trecute în jur la colegii de birou. Oamenii ăștia blonzi și veseli, ușori la minte, cu priviri lejere și mulțumite. Mă uitam la ei și mă întrebam câți ar ști să se plaseze de partea corectă a baricadei dacă ne-am apropia de un nou holocaust. Oare colegul Rik, întotdeauna cu un zâmbet suav și privire tăioasă ar obiecta, sau s-ar înregimenta cu plăcere? Dar femeia de la marketing care stă la conac și vine la serviciu cu cizme de călărie? Ar accepta ea oare să i se naționalizeze averea și să fie exilată în numele unor principii morale? Și colegul Felix, băiat de fraternitate, nu cumva râde el cam mult când vede că cineva e concediat? Oare ar râde și dacă ar vedea pe cineva executat?

Olandezii, la fel ca restul occidentalilor, nu au mai fost nevoiți măcar de vreo două generații să se confrunte cu genul ăsta de alegeri. Mulți dintre ei consideră că trăiesc într-o societate care s-a vindecat de orice fel de șovinism, de orice fel de prejudecată rasială sau culturală, de orice fel de defect moral. Mai mult, chiar și înainte de război, oamenii de pe aici nu au avut niciodată de-a face cu genul de corupție cronică, generalizată, cu care te confrunți în România. Mituirea medicilor, a profesorilor, a functionarilor publici e de neconceput. Ideea e nu atât că ei s-au lepădat mai devreme de moravurile astea, cât că nu le-au avut niciodata.

Mă întreb acum, dacă occidentalul de rând s-ar trezi brusc într-o societate coruptă, ar lupta sau s-ar adapta? Ar înțelege măcar că e ceva putred, sau ar crede că pur și simplu astea sunt regulile jocului? Întrebarea pare deplasată, dar mi-am dat seama că lucrurile care te fac să pleci din România te fac să te și lepezi de un fel naiv de moralitate. Nu numai că nu (mai) trebuie să joci jocul ăla, dar și știi cum arată, care sunt semnele că ceva e putred. În România ai aflat unde e linia dintre bine și rău. Ai înțeles până unde poți face compromisuri și de unde nu mai e cale de întoarcere... sau în fine, măcar ai avut posibilitatea să înțelegi.

Mi-am dat seama de lucrurile astea după ce am văzut Bacalaureat, noul film al lui Cristian Mungiu, care discută exact felul în care oamenii își definesc propriile principii, felul în care își motivează alegerile și compromisurile. Dacă la prima vedere filmul pare să ne bălăcească pentru a nu-știu-câta-oară prin zoaiele corupției românești de toate zilele, obiectivul său real e mult mai subtil și are valoare universală. Pe scurt, întrebarea centrală pare să fie: cum descoperă oamenii ce e bine și ce e rău? Cum învață care reguli pot fi încălcate și ce acțiuni sunt compromițătoare? Tot pe scurt, răspunsul lui Mungiu pare să fie că lucrurile astea nu se deprind foarte ușor și că oamenii pot comite erori grave fără să înțeleagă ce fac de fapt.

Principiile și moralitatea sunt lucruri care nu se învață după dictare dar nici după ureche. Pentru a deveni om trebuie să crești în prezența unor oameni care au înțeles cât de grele și importante pot fi anumite alegeri. Trebuie să crești într-o societate care nu te forțează să te compromiți, dar care nici nu te menajează complet. Mai mult decât orice, trebuie să crești știind că alegerile tale sunt, la sfârșitul zilei, doar ale tale; că ignoranța nu te scuză, că vina nu poate fi pasată sau ascunsă, că ceva poate fi greșit chiar dacă nimeni din jur nu vede asta pe moment...

Note portugheze

În ultima vreme am început să văd în mine și în apropiați pivotul spre maturitate. Pe undeva mă gândesc că eu sunt cel întârziat, ultimul care își dă seama că pasul ăsta nu numai că trebuie făcut, dar și că a fost făcut deja.

Maturizarea pe care o simt acum nu e un fenomen intelectual, nici emoțional, ci mai degrabă o așezare socială, asumarea unui traseu sub presiunea grupului și a propriilor aspirații. Renunțăm treptat la elementele redundante din natura noastră și le exacerbăm pe cele care ne permit avansarea rapidă pe direcția de minimă rezistență.

Până la urmă despre asta e vorba: caută fluxul la care te poți adapta cel mai ușor și lucrează ca să convergi la el.

Lepădând învelișurile redundante ale naturii noastre, maturizarea scoate la lumină miezul pe care l-am copt în copilărie și adolescență. Proaspăt descoperit, miezul ăsta e încă crud, nu cu totul osificat. Tânărul adult încă mimează  anumite principii și idealuri pe care știe că nu va reuși să și le impună (decât cu prețul eșecului social).

Aruncați în oceanul tulbure al capitalismului atavic, hipereficient, care nu menajează, ne agățăm de orice deșeu suficient de flotant cât să ne țină la suprafață.

În convulsiile facerii maturității noastre vedem de fapt care ne sunt slăbiciunile și cât suntem dispuși să tragem de noi până când cedăm și ne agățăm de prima mână întinsă.
Impostura, lipsurile morale, inaniția intelectuală, toate ies la lumină din hățișul gros al adolescenței și
încep să se solidifice în forma a ceea ce vom rămâne până la moarte.

Ce e și mai interesant e că dacă te uiți cu colțul ochiului o să vezi în același timp imperceptibil și perfect definit umbrele palide și grele ale părinților și bunicilor, ale adulților care cu sau fără voie au ajuns să ne crească, să ne educe. Vocea noastră ajunge fără să ne dăm seama să fie ecoul sau uneori contrapuctul vocilor progrenitorilor. Începem să le întelegem, să le aplicăm și să le apreciem subterfugiile, contorsiunile, iluziile și ambițiile de orice natură.

Ceea ce cândva ni se părea un compromis inacceptabil acum devine perfect rezonabil, de bun simț; intransigența trecutului ni se pare puerilă. Suntem mai buni pentru că am depășit-o. Acum suntem adulți. Am fost umiliți de viață și suntem la rândul nostru pregătiți să (ne) umilim. În curând o să uităm chiar că la un moment dat cochetam cu detașarea de turmă...

Îmbrânciți în maturitate, de frica eșecului social, prea mulți dintre noi vor încheia socotelile cu ceea ce ar fi putut să fie și se vor convinge că ceea ce este e ceea ce și-au dorit din totdeauna.

Cocoașa medicală

Pentru că țara în care se întâmplă să locuiesc are o atitudine excesiv de relaxată cu privire la problemele medicale ale populației (până la punctul la care ai senzatia că doctorii sunt mai degrabă agenți ai companiilor de asigurări care triază pacienții mai rău decât triază ciurul lui Eratostene numerele compuse *math slam* *drops the mic*), o parte din vacanțele mele în România se risipesc utilitar cu vizite prin spitale și policlinici.

Scriu rândurile astea cablat cu electrozi, aparat portabil de EKG și tensiometru, arăt ca ceva între un cosplay cyberpunk de duzină și fantoma lui bin Laden în concediu. Hamurile de fixare îmi restrâng respirația, firele încâlcite lipite de corp cu leucoplast îmi limitează mișcările. Aparatura cu totul îmi atârnă nu tocmai ușor de corp. Merg aplecat, mă balansez șovăielnic când urc scările. Din când în când trebuie să mă opresc ca să ajustez poziția aparatelor.

Cu fiecare pas mă scufund încet în mâlul bătrâneții premature. Fugind de indiferența iritantă a medicilor olandezi am dat peste grija prăpăstioasă a românilor. De unde în Olanda sexagenarii călăresc veseli biciclete deșelate printr-o perpetuă ploaie tomnatică, aici la noi, abia ieșiți din adolescență oamenii caută năuc scuze ca să se poată complace în degradare fizică.

Atitudinea medicilor români răspunde până la urmă anxietății excesive a unui popor fricos și prăpăstios. Gastro-enterologul mi-a recomandat să nu mai merg la sală pentru că efortul fizic crește riscul de reflux gastro-esofagian, oftalmologul mi-a zis să mă spăl pe față cu apă distilată în fiecare zi și să nu mă mai uit atât de mult la calculator (?!!), ORL-istul mi-a sugerat vreo 3 operații; după ce dau jos aparatele pun pariu că și cardiologul o să-mi sugereze să nu mai alerg, să nu mai merg la sală, să nu urc la deal, să dorm toată ziua și să nu mai mănânc iute...

Încă vreo 2-3 medici și o să trec direct pe intra-venoase, intubare și cărucior electric cu rotile!
Nu pot să neg că temperamentul meu trage uneori la delăsare. Mai mult, e destul de clar că am pornit  cu un organism mai șubred decât al altora. Cu toate astea nu pot să rabd să mă ascund de viață tot timpul. Nici o viață care merită trăită nu e lipsită de riscuri.

Ceea ce pe plan fizic ia forma precauțiilor excesive, pe plan intelectual duce în final la complezență, lașitate și inconsecvență. Cu siguranță e momentul să ne îngițim teama compleșitoare de pierdere și eșec.

Lăsați-vă copiii fără căciulă în frig, mergeți la munte și fără mașină, nu dați mită când vi se cere, nu luați mită când vi se dă, stați vara în aer condiționat, că răcorește, faceți lucrurile grele la început și apoi pe alea ușoare, faceți cacofonii, că nu e greșit, nu pasați responsabilitatea, ieșiți la curățat zăpada iarna, nu mai puneți zahăr în cafea... Acum, mai mult ca oricând, începeți să trăiți viața pe bune!

până la vară

Bezna mă apasă

             ca o sută de saci cu

nisip stivuiți pe     

creștetul capului.

presiunea răsună.        

        emisferele se încaieră

și se sfărâmă tectonic

Mă îndoi sub

greutatea              

enormă.

Coloana-mi           

pocnește.

o vertebră se        

   spa rge

măduva băloasă      

și caldă 

împroașcă pereții

Abdomenul mi se înmoaie și pleznește

în lături fierea                

   mi

se   

pre

     linge

   printr-o

   crăpătură

stomacu

lmi-eîn

nodatșis

torsca

ocâr

pă

băltesc ușor, sunt o grămadă de resturi

mâinile-s cioturi

                                           oasele rupte

mintea se scurge din craniu

coastele       mi se 

încalecă         în    piept,

se rup    și-mi    intră-n    

   plămâni 

mă prăbușesc sub întuneric,

mă prăbușesc cu toată planeta

în noapte.

Sub greutatea enormă

expir un vaiet penibil

inspir viitorul sec,      

                                                                                                                    |   făcut   |_____________

                                                                                                                    | din zile | beznă, zile uitate|

                                                                                                                    |  sterile  |    din   | cățărate |

                                                                                                                    |   după   |    zile   |    peste   |

                                                                                                                    |    zile     |     și     |      alte    |

                                                                                                                    |  și zile sterile     |       zile    |

                                                                                                                    |___________|    uitate   |

Aștept vremea frigului.

În ger să mă

cristalizez geometric.

Vreau să mă usuc gol 

sub cerul albastru

și rece.

În mine să

strălucească pustiul.

Să vină uitarea,

să ies din moment

până la vară vreau

doar să nu fiu

                 prezent.

Străinătatea la români, Pt. 2: în lumea nouă

În partea a doua a mini-seriei despre străinătate la români mă pregătisem să discut relația cu lumea nouă, cu America, tărâmul făgăduinței. Pentru asta aveam în minte încă o comparație între un cântec tradițional irlandez (Muirsheen Durkin) și unul din repertoriul lui Leșe, anume "Bată-te Americă, bată". 
Poate chiar mai frapant decât înainte, din comparația asta ar fi reieșit că românii, chiar plecați voluntar în căutarea unei vieți mai bune fac asta într-un fel în ciuda propriei lor firi. Dacă irlandezul cântă voios:

[...]

As sure's me name is Carney I'll be off to California
Where instead of diggin' praties [cartofi] I'll be diggin' lumps of gold

[...]
And the next time that you hear from me, will be a letter from New York

[...]

Goodbye to the girls at home I'm going far across the foam

To try and make me fortune in far Amerikay

There's gold and jewels and plenty for the poor and for the gentry

And when I return again I never more will say

românul zice:

Bată-te, Americă, bată,
Bată-te, Americă, bată dor!
Bată-te focul din stele
Și dorul măicuții mele!
Bată-te, Americă, bată dor!

C-am venit să zac aci,
La porțile fabricii,
Bată-te, Americă, bată dor!

Pe drumul New Yorkului,

Pe drumul New Yorkului, dor,

Nu umblă nici boi, nici vaci,

Dar umblă oameni săraci,

Bată-te, Americă, bată dor!

[...] 

Și mai ai apă sărată

Și cu lacrimi încărcată

Bată-te, Americă, bată dor!

Desigur,  ideea finală a paralelei ar fi trebuit să fie că ceva din natura noastră ne ține puternic legați de origine. Într-un fel, mă gândeam eu, românul expatriat trăia și trăiește în continuare un paradox, anume că lucrurile pe care le caută în străinătate (bunăstare, viață civilizată, oportunități profesionale etc.) și lucrurile care îl țin atașat de casă (familie, prieteni, obiceiuri, stil de viață) formează două mulțimi disjuncte. Evident, o dată ce România a început să asimileze într-o măsură mai mare valorile occidentale, șocul cultural nu a mai fost atât de mare. Mie mi-e mult mai ușor (emoțional, psihologic) să trăiesc în Olanda secolului XXI decât îi era țăranului ardelean în vestul sălbatic. Inadaptarea ar rămâne însă în continuare o problemă acută.

Acum, cam astea erau lucrurile pe care ma pregăteam să vi le zic. Problema este însă că în tentativele de documentare am descoperit că cel puțin muzica (dacă nu și versurile) melodiei românești (pe care o credeam tradițională) a fost compusă de Grigore Leșe pentru coloana sonoră a unui film (mediocru) despre imigranții români în America începutului de secol XX: " Melodia “Bată-te, Americă, bată” – “horea” compusă de Grigore Leșe pentru versuri care amintesc de singurătatea celor care au emigrat în America anilor 1900, e tot un soi de reinterpretare a memoriei, a urmei în versuri lăsate de cineva demult, pe care etnologul de azi o re-interpretează, iar noi o recontextualizăm pe un generic de film..." (Mai multe detalii în interviul din Dilema Veche și în revista DOR (fosta Decât o Revistă)).

Din citatul de mai sus nu e foarte clar dacă și versurile sunt compuse de Leșe, însă odată ce suspiciunea inautenticității planează peste melodie, sunt nevoit să-mi pun la îndoială propriile concluzii. Se poate astfel ca inadecvarea, dorul și toate celelalte să fie doar în mintea mea și a lui Leșe. Se poate chiar ca noi toți să fi confecționat fără justificare imaginea românului înstrăinat care în fiecare clipă tânjește după iarba verde de acasă, mămăligă, mici, must, manele și alte valori (i)materiale. 

 La urma urmei românii din toate timpurile au știut și știu în continuare de ce pleacă. Ei nu fug numai de sărăcie și degradare. Fug într-o mare măsură tocmai de ceilalți români. Fie că e vorba de boierii pre-moderni, de parveniții interbelici sau de oligarhii post-comuniști, românii ajunși au fost dintotdeauna un motiv foarte bun pentru ca noi restul sa cărăm peste granițe...